după texte / poezii de Marin Sorescu

* Spectacolul face parte din Programul Minimal- Programul RO-Dramaturg, Proiectul Noi şi iar noi.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

• Scenariu dramatic de Norbert Boda

• Regia: Norbert Boda

• Decor şi costume: Ana Ruxandra Manole

• Video mapping/ animaţie video: Dana Petre

• Coloana sonoră: Radu Dogaru

• Asistent de regie: Cristina Albişoru

• Foto credit: Cristian Floriganţă, Florin Chirea, Albert Dobrin

• Regia tehnică: Cristian Petec

• Distribuţia: Alina Mangra, Marian Politic, Angel Rababoc, Corina Druc, Dragoş Măceşanu, Nicolae Vicol, Ştefan Cepoi

Anul trecut pe 8 decembrie s-au împlinit 25 de ani de la dispariţia lui Marin Sorescu şi Naţionalul din Craiova şi-a onorat patronul spiritual cu spectacolul lui Norbert Boda, Unde mi-e sufletul?, dramatizare ingenioasă a poemelor soresciene, proiect câştigător al concursului „Tineri Regizori şi Scenografi Români 2019”. Provocarea de a dramatiza între altele ultimele poezii, definite de seninătate gravă, luciditate şi mai ales detaşare de dramatism, este rezolvată într-un scenariu pretext, în căutarea sufletului pierdut, acel „suflete, bun la toate”, care dă şi numele unui volum sau „sufletul care-mi scapă mereu printre zile” sau poate cel din Dedublare: „Cine s-o fi potrivind la suflet cu mine?”.

Teatru şi poezie şi transgresiunea între genuri şi o anchetă cu victimă, anchetator şi suspecţi, declanşate de un ţipăt mut al unei femei: „Ceva mi-a luat sufletul. Cineva mi-a luat sufletul...”, totul expus într-un decor minimalist cu accente de film policier, camera de interogatoriu, două microfoane şi spaţiul unde performează suspecţii, într-o dublă expunere, în faţa interogatorului şi a victimei, şi simultan în faţa spectatorilor.

În rolul victimei, Alina Mangra asamblează un personaj, construieşte un rol, atentă la interacţiunea cu ceilalţi actori. Partenerul direct, anchetatorul cu uimirea jucată, dar autentică a lui Angel Rababoc, în faţa unui caz nu tocmai obişnuit, deschide seria poemelor-parabolă, ca cel despre Adam şi creaţia lui desăvârşită, Eva, multiplicată prea fidel, încât cea originală, singura cu suflet, s-a pierdut.

Poemul ales ca modalitate de identificare a vinovatului, „El era ea, şi ea era el. Ea era ea şi el era tot ea. Ea era, nu era, dar el era ea, sau cam aşa ceva”, este golit de orice semnificaţie a perfecţiunii androgine, ideea de fiinţă absolută, nescindată este subminată din exterior într-un concurs între cine spune mai repede/ expansiv/ artistic sau neinteligibil versurile. Subversiunea este la vedere, asumată, valorificare a parodiei de sine, a autoironiei soresciene, o falsă ironie. În aceeaşi direcţie situaţiile dramatice din poeme sunt căutate şi dezvoltate. Suspectul numărul unu, Don Juan, rosteşte cu aplomb fraza-poem, se deconspiră ca cel mai mare seducător, execută un dans contorsionat şi rememorează într-un performance individual răzbunarea femeilor, îmbibate/ înmiresmate cu şoricioaică. Marian Politic încorporează metamorfoza de la donjuanul alunecos la şoarecele de bibliotecă, iar efectul este şi mai puternic, când transformarea este documentată vizual, într-o animaţie foarte sugestivă a diferitelor stadii om-şoarece în alternanţă cu imagini stilizate din alfabetul chirilic, şi confesiunea unei noi pasiuni, literatura rusă, Tolstoi şi Dostoievski, în căutarea unei lumi autonome, în care personajul uită „ce am fost, ce sunt”, într-o iluzie menţinută conştient.

Atipic este şi suspectul numărul doi, intimidat de ceilalţi, mai victimă decât victima, şi interpretarea lui Ştefan Cepoi împrumută ceva din eroii suciţi din lumea lui Sorescu, cu un sindrom Tourette autohton, o poftă mare de înjurat. Suprema imprecaţie „Dumnezeii tăi de Dumnezeu!” are efecte inverse şi cei/ cele atinşi secundar de ea au o epifanie. Suntem ca într-un film de David Mamet ce porneşte ca intrigă poliţistă şi sfârşeşte ca dramă metafizică, numai că aici premiza metafizică există chiar de la început.

Dialogul interiorizat, specific pieselor de teatru cu un singur personaj (Iona, Paracliserul), este concentrat acum în poemul-recital al fiecărui personaj, poate cel mai evident în Simetrie, al suspectului numărul trei, Nicolae Vicol, grandilocvent, în forţă, dar confesiunea lui este deschisă către nelinişte şi teamă, şi într-o inversare de roluri cel amăgit se dovedeşte chiar el. Acelaşi scenariu se repetă şi cu ceilalţi doi suspecţi, numărul cinci (Dragoş Măceşaru) se recunoaşte drept soţul abandonat şi suspectul numărul patru (Corina Druc) confirmă profilul de agresor şi identifică vocea victimei, ca femeia din purgatoriu. Un qui-pro-quo, în cheie autoironică, impulsul ironic find depăşit de cel tragicomic. Acum suspecţii sunt cei care acuză, şi femeia devine şi mai vulnerabilă, sufletul, memoria afectivă s-au dus, iar rechizitoriul, parabola finală a interogatorului poartă adevărul dur:„Moartea e grea, Doamnă, atât pentru trup, cât şi pentru suflet. Dar cu timpul trec toate...”.

„Sufletul care se înalţă la cer” are nevoie de această punere în scenă, pentru a-şi găsi liniştea imaginează acest scenariu, ca să-şi exprime angoasa, victima are nevoie de costumaţia teatrală. S-a tot spus că piesele lui Marin Sorescu sunt poetice, dar Norbert Boda explorează teatralitatea poemelor, măştile, travestiul, histrionismul, metafora înscenării. În demersul său un aport esenţial îl are compoziţia vizuală a spectacolului, video maping-ul şi animaţia realizate de Dana Pătru. Textul devine astfel un personaj viu, virtual: arabescuri, jocuri de linii în alb şi negru, geometrii ce hipnotizează, închid şi deschid lumea vizibilului. Integrarea şi ponderea artelor vizuale sunt foarte inspirate, considerând interesul lui Marin Sorescu pentru desen şi pictură, manifestările, experimentele lui în această zonă: ilustrarea propriilor poeme, expoziţii de pictură, de altfel criticul de artă Pavel Şuşară îşi aminteşte: „Marin Sorescu scria cu dreapta şi picta cu stânga”.

Imaginea finală, ieşirea din scenă a anchetatorului fluierând „Addio del passato”, aria-moment culminant din Traviata, ce concentrează nostalgia trecutului şi iminenţa sfârşitului, este încă o notă specifică, care pune în lumină atenţia la detalii, complexitatea acestui spectacol ce deschide/ redeschide un contact cu poezia şi pentru cei care au renunţat la ea şi pentru cei care nu au întâlnit-o.