Deşi a apărut acum doi ani în Statele Unite, aveam senzaţia că au trecut decenii şi îmi luasem gândul de la o posibilă ediţie românească a cărţii lui Vladimir Solonari. După Purificarea naţiunii (Polirom, 2015), aveam aşteptări mari de la autor. În plus, mă rodea tot mai tare curiozitatea în privinţa subiectului. Când eram mic, începuse să mă enerveze o vorbă repetată de câţiva bătrâni: „Mămăligă moloko/ România e-ncolo!” (în varianta „corectă”, aflată mai târziu: „Mămăligă moloko/ România daleko!”, „Mămăligă şi cu lapte/ România e departe!”). Am uitat-o, până când am văzut aberanta hartă a României în timpul războiului, cu o excrescenţă monstruoasă spre est, şi o poză, din 1943, cu un troleibuz trecând mândru prin faţa clădirii craiovene în care scriu azi. Era pradă de război de la Odessa şi nu s-a plimbat mult pe aici. După ce oltenii l-au pus pe butuci, sovieticii l-au luat înapoi. Poate nu mă mai gândeam nici la asta, dacă, în ultimi ani, nu îmi ajungeau la urechi poveşti cumplite cu partizani ucraineni din subteranele Odessei şi vânătorii lor români. Peste toate astea, talmeş-balmeş în mintea mea, pluteau şi multe întrebări despre personalitatea lui G. Alexianu, megalo-grafoman şi blufeur, ajuns „mogul” al studiilor juridice româneşti, dar căutând şi înalte demnităţi publice, primite şi de la Carol, şi de la Antonescu. Şi-a atins „apogeul” ca guvernator al Transnistriei şi a avut „onoarea” să moară împuşcat lângă „Conducătorul Statului”. Ca o ironie a istoriei însă, cel ahtiat după admiraţia publică nu a devenit (din fericire) iconic în imaginarul mulţilor (din păcate) fani istorici ai mareşalului.

Îmi făcusem, cât de cât, ordine în gânduri, uitându-mă prin varianta originală a cărţii lui Solonari, dar curgătoarea şi, pe alocuri, pitoreasca traducere a lui Andrei Pogăciaş mi-a permis o lectură atentă, cu creionul în mână.

Ocupaţia românească a teritoriului dintre Nistru şi Bug a durat mai puţin de trei ani (august 1941-martie 1944). Asemenea unei găuri negre, are o masă uriaşă, despre care la noi se ştie/vorbeşte prea puţin şi dintr-o explicabilă, dar nescuzabilă, jenă, şi pentru că cercetarea presupune mult efort şi acces (dificil, din cauze intelectuale, materiale şi politice) la sursele istorice ale inamicului de atunci.

Vladimir Solonari a urmărit organizarea administrativă a Transnistriei, politicile de ocupaţie şi atitudinea populaţiei locale. Românii au ajuns în regiune în urma unei „combinaţii improbabile de circumstanţe” (p. 313). S-au trezit în conducătorii de la Bucureşti tentaţiile imperiale, pornite, evident, din multele şi încâlcitele complexe. Au vrut să arate că pot administra eficient o Românie mai mare, dar au amânat anexarea formală a zonei până după război, pentru a nu risca pierderea definitivă a bucăţii de Ardeal cedată Ungariei. Au tratat, aşadar, provincia ca pe un teritoriu ocupat, creându-i un sistem administrativ inspirat de cel german. Consilierii Reich-ului au reproşat românilor centralizarea, dar nici ceea ce propuneau nu era aproape de descentralizare, pe care, oricum, românii nu doar că nu o doreau, dar nici nu o puteau realiza. A rezultat un fel de policentralizare piramidală, în care fiecare şef era atotputernic asupra celor de mai jos atâta timp cât nu interveneau cei de mai sus. La vârf, erau Ion Antonescu şi locţiitorul Mihai Antonescu (rămas de multe ori la conducere), apoi guvernatorul provinciei, Gheorghe Alexianu, prefecţii, pretorii şi primarii (dintre care trebuie menţionat cel al Odessei, Gherman Pântea), toţi numiţi şi revocaţi discreţionar. În ideea aberantă de a face din Transnistria o provincie model pentru celelalte, dar şi din interese materiale pe care nu le dorea expuse, „Conducătorul” a ţinut guvernământul transnistrean în afara controlului miniştrilor de la Bucureşti, luându-i destulă vreme apărarea în faţa acestora. Şi-a schimbat atitudinea pe măsură ce situaţia s-a deteriorat atât pe front, cât şi în ţară, iar Transnistria a ajuns „o regiune a anarhiei şi a arbitrarului administrativ” (p. 314). În ianuarie 1944 a recunoscut: „Dl. Alexianu mă indignează la fiecare pas” (p. 209). L-a demis după câteva săptămâni, dar oricum sovieticii recuperaseră mult şi menţinerea unei administraţii civile dincolo de Nistru nu mai avea rost.

Animat de un aşa-zis „naţionalism integral”, în fapt un amestec de rudimente şi capricii de gândire, Antonescu a dorit o „românizare” a provinciei (mult mai puţin românească etnic decât se crezuse), atât prin permutări de populaţie (abuzive, ezitante, haotice), cât şi prin impunerea limbii române şi „recreştinare”. Într-o raportare „orientalistă”, nu departe de cea a aliaţilor germani faţă de ei, românii au pretins că civilizează Transnistria, că rolul lor este „zidirea civilizaţiei europene în acest teritoriu” (p. 173), evident, cu cărămizi româneşti.

Asemenea multor altor dictatori, Antoneştii, mai ales mareşalul, nu făceau distincţia dintre bine şi rău şi nu-şi sesizau contradicţiile. Civilizarea zonei nu li se părea incompatibilă cu jefuirea ei. „Înaintea intereselor [locuitorilor provinciei] stau interesele Statului Român, şi aceste interese reclamă să scoatem cât mai mult [din Transnistria] pentru nevoile economice ale războiului...” (p. 199) şi nu numai, după cum se vede din alte părţi. Au exploatat populaţia prin „jandarmii agricoli” care „soluţionează orice diferend aplicând bătaie” (p. 205) şi au „livrat” produsele în România. Nu au iertat nimic din ce se putea găsi, de exemplu: „pielărie – 30 vagoane, piane – 20 vagoane, linoleum – 6 vagoane” (p. 206). Asta înainte de Operaţiunea 1111, de mutare a „capacităţilor de producţie”, începută în toamna lui 1943, când devenise clar că ocupaţia nu avea să mai dureze mult. Ion Antonescu, cu vocaţia lui pentru exhaustiv, decreta: „Necesităţile viitoare impun să aducem tot din Transnistria, să depozităm, să vindem şi mai ales să facem rezerve” (p. 208). Pentru a se acoperi, autorităţile române au interpretat normele internaţionale într-un mod pe care autorul l-a numit, eufemistic, „lax” sau „ciudat” şi au distrus documentele incriminatoare. Pe lângă jaful controlat de guvern, a mai existat şi cel „personal” al funcţionarilor şi militarilor. Şi a mai fost şi partea rezervată germanilor (exploatarea subsolului).

În aceste condiţii, nu are de ce să surprindă că populaţia locală, care la început a fost neutru-favorabilă administraţiei româneşti, a devenit repede ostilă, sprijinind şi chiar îngroşând rândurile unei rezistenţe eterogene (naţionalişti ucraineni, bande bolşevice controlate de obkom, grupări autonome). Poate tocmai pentru că e aspectul cel mai complicat şi ambiguu, Vladimir Solonari a dat dovadă aici de mare măiestrie în gestionarea surselor, prezentând nuanţat jocul acomodării-colaborării-rezistenţei-trădării şi subliniind „posibilitatea ciudată că identităţile politice ale unor membri ai rezistenţei au fost fluide şi că unii locuitori şi-au schimbat loialitatea în funcţie de felul în care au evaluat perspectivele războiului” (p. 297). Dincolo de cadrul strict asumat, a arătat şi cum s-a transformat „viziunea oficială” asupra celor implicaţi (eroi vs. trădători), în funcţie de schimbările politice de mai târziu, din URSS. Nu că în cazul comuniştilor români nu s-ar fi întâmplat asemănător, dar, dat fiind tragismul evenimentelor, aici metamorfozele par mai spectaculoase.

Istoricul a adus vorba, la un moment dat, de lipsa de experienţă a românilor în administrarea unor „colonii ale căror populaţii să fi fost în mod explicit excluse din corpul politic naţional” (p. 172). E o constatare justă, dar, după toate cele aflate din carte, tind să cred că a mai existat un factor agravant: lipsa de experienţă politică, în general, a conducătorilor români din timpul războiului şi, oricât ar suna de îndrăzneţ, lipsa de minte...

Văzându-l pe Ion Antonescu citat în această carte, mi s-a accentuat impresia creată mai demult, când am citit stenogramele şedinţelor guvernului. Pentru mine, personajul e imposibil de înţeles (de scuzat nu poate fi vorba) raţional. Nu doar că nu ştia ce vrea, dar, de multe ori, parcă nu-şi dădea seama de realităţi şi trecea cu bocancii peste logică. Nu pot să nu mă gândesc la Ceauşescu în anii târzii. Nu pot să nu mă gândesc la atitudinea altora din epocă, nu atât a oamenilor regimului, cât a versaţilor politicieni interbelici, care, destulă vreme, s-au arătat cel puţin „acomodanţi”. Deocamdată, rămân la constatarea lui Vladimir Solonari că, deşi iniţial au condamnat înaintarea dincolo de Nistru, forţele de opoziţie „au fost de acord ulterior cu ocupaţia, de teamă să nu fie privite ca nepatriotice” (p. 313).

P.S. Din istorie, vedem că răul nerecunoscut e întotdeauna o vulnerabilitate. Poate duce la o spirală a răului.