Romanul Ce ştiu despre tine al lui Éric Chacour, considerat „revelaţia literară a anului 2023” (Le Figaro), roman de debut, a surprins lumea literară prin impactul pe care l-a avut la lectură şi prin provocarea de a fi greu de încadrat într-o direcţie literară. Este un parcurs sinuos în descrierea unui destin, alternând vocile confesive între persoana a doua şi persoana unui discurs diaristic. Romanul a fost distins cu numeroase premii: Prix Femina des lycéens în 2023, Prix France-Québec, Prix des Cinq Continents de la Francophonie şi Prix des Libraires în 2024, decretat de către cotidianul La Presse una dintre cele 25 de lucrări literare recente devenite clasice. În 2026, romanul a fost nominalizat la Dublin Literary Award. Prin traducerea în peste 15 limbi are şanse reale să fie considerată drept scriere romanescă remarcabilă în peisajul literaturii universale, aşteptările publicului fiind pe măsură, fiind dublate de întrebarea: ce va urma?
Cultura diarismului este eminamente o cultură a decenţei şi a autocenzurii. Libertatea pe care o presupune confesiunea în registrul jurnalului intim este un mod de defulare cu multiple filtre de cenzură şi, mai ales, autocenzură. Este un mod de consemnare a istoriei personale, dar şi un mod de verificare şi îndreptare a unor situaţii, care au avut loc, şi cărora li se formulează o explicaţie, o contextualizare pentru a salva autorul de sentimentul de culpabilizare. De aceea, structura narativă a romanului Ce ştiu despre tine este cu atât mai sinuoasă şi greu de urmărit, cu cât autorul schimbă registrele de adresabilitate, liant fiind ideea de dialog imaginar. Însuşi scriitorul, într-un interviu acordat revistei Dilema, recunoaşte intenţia de a crea acest efect la receptarea mesajului: „[...] avem aici un Tu, iar dacă avem un Tu, asta înseamnă că avem şi un Eu, cine o fi acest Eu care spune de fapt povestea? Cine poate fi naratorul? O fi un personaj, l-am întâlnit, hai să încerc să descopăr. Şi trebuie să recunosc că am urmărit să produc acest efect în mintea cititorului. Unii dintre ei au început o muncă detectivistică încercând să ghicească cine spune povestea, iar asta m-a amuzat teribil”.
Criticul literar Eugen Simion preciza în volumul Ficţiunea jurnalului intim (III, Diarismul românesc, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2018, p. 89) că printre cele 10 reguli de validare a discursului diaristic ar trebui să se regăsească drept condiţii aceea de a fi o cronică a interiorităţii şi aceea de a face din personajul jurnalului (omul despre care se vorbeşte) un om cu destin. Cu aceste precizări putem continua elucidarea firului narativ al romanului lui Éric Chacour. Vocile celui care are discursul obiectiv, de validare a unei realităţi istorice recognoscibile (Egiptul şi Canada) sunt vocea fiului personajului urmărit în evoluţia destinului său, vocea lui Rafik, şi vocea naratorului care îl dublează pe Tarik. Este un „joc” de perspective care converg în ideea de a contura destinul medicului Tarek. Mektoub înseamnă în religia musulmană destin, soartă. Momentul astral este cel în care Tarek îi promite mamei lui Ali că se va îngriji de devenirea lui profesională, ceea ce va crea spaţiul de comunicare care va deveni şi de natură personală, intimă. Două sunt situaţiile de viaţă neştiute de medic în acel moment: Ali este homosexual şi va face pentru el o pasiune, chiar obsesie, ceea ce îl va îndepărta de familia sa, soţia şi mai apoi fiul, Rafik, despre care va afla peste 15 ani, şi, a doua situaţie, medicală de această dată, este boala mamei lui Ali, căreia îi va dedica specializarea sa ulterioară, boala Huntington.
Există în toate circumstanţele narative o fascinaţie a singurătăţii alimentată de gestul de apropiere de Ali, comparaţia cu afecţiunea faţă de soţia sa nu îi lămureşte starea emoţională: „Cu ea, seducţia. Cu el, surpriza. Ai regretat asocierea de idei prin care tocmai ai comparat aceste două săruturi. Era o prostie” (p. 88). De aici sentimentul de culpabilizare se va extinde pentru soţie, mamă, soră. Va alege să se refugieze în Canada, să se dedice profesiei de medic, să accepte vestea dată de mama sa că Ali a murit înecat. Va reveni în Egipt când va afla de spre moartea mamei sale. Până în acest moment al poveştii acestui destin totul pare romanţat, cu schimbările de „voce” care adaugă imprecizie logicii naraţiunii. Apariţia fiului său în contextul povestirii schimbă paradigma. Se impune revizuirea episoadelor pentru a înţelege raţiunea includerii unor detalii despre enigmaticul copil, despre pedeapsa astfel primită datorită aventurii sale cu Ali. Gândul lui Fafik este o permanenţă: „Îţi voi spune numele meu, că sunt fiul tău şi că avem de recuperat timp” (p. 258).
Romanul lui Éric Chacour este despre necomunicare afectivă, despre pierderea încrederii, despre relaţii eşuate, despre dorinţa de a recupera timpul: „Trecut, prezent, viitor. Timpul este o gramatică pentru umanitate, o ficţiune acceptată de toţi. O falsă certitudine. O adevărată religie. Şi totuşi cărei temporalităţi îi aparţine acest moment?” (p. 259). Imaginea simbol a acestui roman despre Mektoub este ceasul moştenit de Tarek de la tatăl său. „Gravase iniţialele fiului său sub cele ale tatălui său. [...] Maktoub era scris. În adâncul sufletului, fiecare dintre ei va auzi acest cuvânt rostit de vocea unei femei: mama unuia, bunica celuilalt. [...] Care dintre ele v-ar fi putut spune...”(p. 260).
Se ajunge astfel la elucidarea „vocilor” narative, nu sunt numai ale celor doi, naratorul obiectiv şi fiul, ci şi vocile neauzite ale femeilor din familia lor care ar fi putut spune „ce ştiu despre tine”. Dar frumuseţea povestirii acestor destine constă tocmai în nerostirea sau rostirea prea târziu a unor detalii prin care Mektoub defineşte un personaj enigmatic. Medicul, fiul, Ali, aceştia sunt în prim plan, dar vocile care deţin controlul logicii destinului sunt vocile femeilor din această povestire. Destinul doctorului este destinul din care iradiază destinele celor cu care a intrat în contact, el rămânând un exemplu de însingurare. Experienţa atrage limita tragicului: tragicul rezultă nu din fapte, care sunt revelatorii, ci din acuitatea cu care sunt înregistrate de conştiinţă.
„Dacă mă citeşti, înseamnă că am reuşit [...], că m-am eliberat de paginile acumulate de-a lungul atâtor ani, că am ajuns să găsesc modalitate de a-ţi spune cine sunt, că te-am împins să găseşti în mine asemănare cu tine şi cu mama mea” (p. 241). Este explicaţia pe care se fundamentează întreaga osatură a naraţiunii. Este o zbatere evidentă de găsire a elementelor de identitate şi de asemănare cu cei care fac parte din povestea generată de Mektoub. Ceea ce domină este o tăcere vinovată şi, prin dezvăluirile circumstanţiate de aparentul jurnal sau observaţie de la distanţă, personajul cade din paradisul tăcerii şi constată că nu se poate reintegra „în ordine” pentru că tocmai află de a doua moarte prin înecare, suicid, a lui Ali. Tăcerea singularizează şi, din punctul de vedere al progresiunii dramatice şi al circumstanţierii stricte într-o unitate de timp, naraţiunea pare a respecta formulele riguroase, încât, cu toate că nu se întâmplă nimic, se creează acel suspans care asigură jocul tăcerii şi al cuvântului.
Întregul roman al lui Éric Chacour pare a fi guvernat de extrapolarea a ceea ce Nathalie Sarraute a numit „tropisme”, acel „joc complicat de mecanisme delicate”, acel „freamăt de intenţii, de impulsuri, de impresii, de presentimente multiple şi adesea contradictorii”. L’ Čre du soupçon poate fi o coordonată a romanului modern, în care se integrează şi romanul de debut al lui Éric Chacour.