Cel mai recent volum semnat de Mihajlo Vasiljevic, A mai trecut o pasăre, se bazează pe o ecuaţie simbolică de o severă simplitate: pasărea nu mai este un simbol al libertăţii romantice sau al ascensiunii spirituale (ca la Baudelaire sau Shelley). Ea este transcripţia alegorică a timpului.Titlul este un avertisment asupra efemerităţii noastre. Zborul pasării devine o măsură a erodării lăuntrice, o contorizare discretă, dar implacabilă, a amortismentului fiinţei. Depăşind solipsismul liric, poetul îşi asumă aici un rol de înaltă responsabilitate etică: el devine conştiinţa reflexivă a colectivităţii, un adevărat purtător de cuvânt în faţa vicisitudinilor tranzitoriului. Prin vocea lui, sentimentul individual al trecerii se sublimează într-un semnal de alarmă universal privind fragilitatea destinului uman. Titlul este ca un memento mori atenuat, o pedagogie a atenţiei faţă de clipa care se consumă. Poetul are o misiune etică. El renunţă la simplul efort de auto-meditare izolată şi devine exegetul suferinţei şi al conştientizării generale în faţa timpului. Volumul e realizat pe patru axe tematice fundamentale, de o deosebită coerenţă structurală: „A mai trecut o pasăre”, „Până te mai visez”, „Locuiri” şi „versuri în înţelegere cu Infernul”.
Prima secţiune se constituie într-o meditaţie asupra transfinitului temporal şi a vulnerabilităţii fiinţei. În viziunea lui Mihajlo Vasiljevic, divinitatea nu mai rămâne încapsulată într-un absolut intangibil şi rece. Ea păşeşte îmbrăcată în imanenţă, bântuind uliţele şi străzile lumii profane. Nu este vorba despre o coborâre triumfală. Este, mai curând, o incursiune în ţesătura existenţei umane, dictată de setea supremă de cunoaştere a propriei opere. Creatorul nu se mulţumeşte să contemple din afară devenirea lumii; el caută să-i cunoască taina dinlăuntru, îşi asumă fragmentarea, timpul, memoria, uitarea şi limita, pentru ca experienţa lumii să nu mai rămână o cunoaştere de la distanţă. Conştiinţa divină este receptaculul şi filtrul prin care se decantează întreaga experienţă umană. Trăirile, frământările şi pasiunile omului sunt trecute prin raţiunea ordonatoare a divinităţii şi nu mai rămân simple impulsuri terestre. Creatorul devine marele rezonator al existenţei umane, un martor lăuntric care gândeşte şi procesează devenirea propriei opere.
Totuşi, această intimă comuniune îşi cere tributul ei tragic. Amărăciunea cea mai adâncă a marelui creator izvorăşte tocmai din atributele lui absolute: eternitatea şi nemurirea. Prins în capcana propriei infinităţi, Dumnezeu este condamnat la o absorbţie neîntreruptă a suferinţei umane. Întrucât a deschis canalul prin care preia necontenit durerile şi metehnele omului, El ajunge să se teamă de acest flux nesfârşit al chinului existenţial. Spre deosebire de om, care îşi găseşte refugiu şi consolare în finitudine, divinitatea este condamnată să îndure ad infinitum calvarul existenţei, întrucât a transformat actul creaţiei dintr-un triumf cosmogonic într-o perpetuă Golgotă a cunoaşterii: „În timp ce în linişte trece viaţa/ trăiesc în pace/ trăiesc cu capul aplecat/ demult lăsat/ oamenilor pe pământ.// plâng, sunt trist/ îmi restrâng gândurile/ îmi spun/ că niciodată nu voi muri// Doar pentru sine/ găsesc compătimire./ Aşa sunt născut/ şi crescut în om/ iar oamenii mă prigonesc./ Voi pleca acolo/ unde nu există moarte/ unde moartea este biruită/ ca să-mi preamăresc suferinţele” (Creatorul).
Ne aflăm aici în faţa unui paradox psihologic de o rară subtilitate: omul nu este înrobit de instanţele exterioare, ci este zăgăzuit şi ţinut sub o straşnică tutelă de către propriul suflet. Depozitar al rigorii morale, al conştiinţei sau al memoriei afective, sufletul devine o frână în cale aspiraţiei spre libertatea necondiţionată. El exercită o cenzură discretă, dar implacabilă, care suprimă imboldul spre aventura pură şi spre necunoscut. În faţa acestei tutele apăsătoare, poetul se revoltă cu o sinceritate dezarmantă. El se adresează propriului suflet printr-o rugăminte vehementă de liberare, îi cere să fie lăsat în pace pentru a putea trăi prezentul: „Îi spun sufletului meu/ În aceste ceasuri fără timp/ Lasă-mă// Uită de trecut, de viitor/ Lasă-mă să navighez pe mările lungi/ Ale momentului/ Cine ştie ce mârşăvie/ Voi face din nou” (Lasă-mă).
Imaginea plutirii pe apa instabilă a prezentului desemnează refuzul ancorării în absolut şi tentaţia imersiunii totale în clipă, în realitate, acolo unde existenţa îşi consumă formele cele mai imprevizibile. Sursa tendinţei de evadare este curiozitatea existenţială, dusă până la limitele eticii. Irezistibil atras de inedit, poetul devine spectatorul propriilor abisuri. El îşi contemplă cu o luciditate aproape demonică propria natură, fascinat de posibilitatea rătăcirii şi curios să afle ce nouă faptă ignobilă va săvârşi. Nu avem de-a face cu o pledoarie pentru imoralitate, este fascinaţia poetului pentru adâncurile necunoscute ale sinelui. Sufletul apare ca un paznic sever al ordinii, în timp ce vocea lirică îşi revendică dreptul la rătăcire, la experienţa limită şi la aventura cunoaşterii de sine prin intermediul căderii.
Parcurgerea acestui volum ne lasă impresia că ne aflăm în faţa unei opere născute sub semnul unei solitudini interioare iremediabile. Această conduită lirică evocă de îndată condiţia tragică a lui Iona, însă dacă în privinţa eroului mitic recluziunea este fizică şi opacă, în cazul lui Mihajlo Vasiljevic, cadrul suferă o transmutare paradoxală: limitele aproape că dispar, astfel încât poetul se simte „călător în mai multe direcţii”; diferenţa de decor nu face decât să exacerbeze tragismul situaţiei. Departe de a oferi o consolare, frumuseţea lumii înconjurătoare accentuează contrastul dintre armonia cosmică şi navigaţia solitară a eului. În esenţă, identitatea de structură dintre eroul biblic şi poetul contemporan rămâne intactă: amândoi sunt victimele aceleiaşi devastări interioare, confruntându-se cu singurătatea – această maladie constitutivă şi alienantă a omului modern, pentru care lumea exterioară devine doar o vastă şi splendidă colivie. Nefiind înţeles de semeni, poetul se vede constrâns să recurgă la un monolog neîntrerupt, la un discurs al sinelui orientat exclusiv spre propria interioritate: „Strada interzisă paşilor mei/ este oglinda/ care mă vede ultima dată.// Ultima stradă cu apus de soare/ este o presimţire/ a zorilor curioase” (Străzi încrucişate); „Drumul m-a dus/ Pe o stradă necunoscută/ Ca şi când aş fi fost părăsit/ şi din nou găsit/ La groapa de gunoi a oraşului meu.// Am înţeles că drumul este trasat/ Şi că suntem deja la uşile/ Iadului şi unei noi Învieri” (Călător în mai multe direcţii).
Cea de-a doua parte, „până ce te mai visez”, recompune domeniul erosului, privit nu atât ca experienţă nemijlocită, cât mai ales ca proiecţie onirică şi nostalgie după Brahma, sufletul universal, unitatea pierdută. Iubirea devine un spaţiu al sublimării, unde visul e singurul refugiu posibil împotriva disoluţiei create de timp. Poetul însuşi mărturiseşte cum dragostea lui se situează într-o zonă liminară, ca o stare de tranziţie care-i influenţează întreaga viaţă. Imaginea femeii adorate îi apare în amintire deopotrivă cu fosforescenţa veghilor nocturne, generând acea dublă şi tulburătoare conştiinţă a vitalităţii şi a suferinţei. În această atmosferă impregnată de angoasă şi de chinuitoare incertitudini, orice rostire a celei invocate – fie ea şi o pioasă iluzie – ar dobândi valoarea unui efort de mântuire, capabil să-i susţină elanul pe mai departe: „E nouă dimineaţa/ s-a luminat şi gândul despre tine/ s-au luminat şi nopţile nedormite./ Tu eşti neliniştea mea/ în timp ce mor şi nu mor/ spune-mi un cuvânt frumos/ minciună să fie/ dar să-mi dea putere.// Voi păstra amintirea ta/ în veci să-mi fie/ însufleţirea mea./ Iar când va curge tristeţea/ mă voi gândi/ cum ai dispărut/ precum curcubeul” (Amintirea ta).
În cea de-a treia secţiune, discursul liric glisează spre o topografie imaginară şi extravagantă. „locuirea” încetează să mai reprezinte o ancorare în spaţiul fizic. Poetul îşi edifică aziluri ideale în teritorii fantastice, locuinţe fictive ale spiritului care sfidează banalitatea realităţii şi reafirmă libertatea absolută a creaţiei. Mihajlo Vasiljevic îşi recrutează din registrul lirismului mijloacele cele mai de preţ pentru a supune lumea unei explorări poliedrice, de o uimitoare diversitate de unghiuri. Poetul se închipuie când răstignit pe coarnele unui taur, când izolat la o terasă: „Am făcut cunoştinţă cu oameni şi bani/ Niciodată nu erau la fel. Am cunoscut neştiinţa,/ Răbdarea şi speranţa/ Toate feţele acestei lumi// Toate acestea le-am cunoscut/ Cu proprii-mi ochi le-am văzut/ Răstignit pe coarnele unui bou” (Răstignit pe coarnele unui bou); „azi/ La o cafea/ În timpul pauzei/ De dejun/ Mi-am răsfoit/ Viaţa/ Cine sunt eu/ Îndelung m-ascund/ De mine însumi/ Unde am fost/ În tot acest timp/ Tot mai greu/ Mă regăsesc/ Şi îmi amintesc de teoria/ Lumilor paralele” (Pauză de dejun); dar, din incinta acestui cerc de o familiaritate apăsătoare, aidoma lui Ghilgameş, cel care se desprinde în zbor cosmic de planetă, Mihajlo Vasiljevic contemplă Terra la o scară monumentală, îngăduită doar de distanţarea absolută: „Pe această planetă/ Noi suntem doar musafiri/ Am venit ca să ne cunoaştem/ Şi să apucăm puţină dragoste/ Poate că ne vom întâlni pe altă planetă/ Vom avea părul lung/ Ne vom muşca şi devora.// Undeva pe a treia/ Vom da uitării toate dragostele/ Şi vom creşte precum feriga.// De aceea, acum îmbrăţişează-mă/ Şi strânge-mă puternic, precum morţii/ Ce strâng oraşul lor noroios/ Căci noi aici doar musafiri suntem/ Am venit să ne cunoaştem/ Şi să murim în dragoste” (Planeta). Într-un unic avânt contemplativ, poetul alătură mărginirii terestre imensitatea cosmosului. Asemenea lui Brâncuşi, purtat de un identic impuls originar pe drumul spre Paris, capitala ideilor artistice, Mihajlo Vasiljevic îşi consfinţeşte itinerarul interior printr-o mărturisire de sensibilitate: „Până la curcubeul de piatră/ am mers pe jos.// În această Galaxie m-am regăsit/ cometele s-au încurcat într-un ghemotoc./ Îmi aduc aminte că din cauza nervilor/ le-au fărâmiţat/ iar după aceea le-au trimis/ în grădini necunoscute/ spre a servi drept soclu/ la turnuri cerebrale” (Galaxia).
În cea din urmă secţiune, intitulată fără echivoc „Versuri în înţelegere cu Infernul”, poemele anunţă intrarea într-o dimensiune eschatologică şi abisală. Mihajlo Vasiljevic iniţiază un monolog dramatic despre tărâmul umbrelor. El caută să îmblânzească forţele tenebrelor prin puterea ordonatoare a cuvântului poetic. Discursul lui despre moarte şi procesul de descompunere se remarcă prin lejeritate stilistică şi este nuanţat de perspectiva dăinuirii – fie în plan spiritual, fie prin posteritatea operei scrise: „Prins/ Şi uitat în timp/ În pagina acestei hârtii/ Las amprenta/ Existenţei/ Fără dreptul/ La libertate/ Şi scuza cuvintelor/ Care sunt de prisos” (Pecetea existenţei). Ipoteza unei eventuale reîncarnări – indiferent de regnul în care ar avea loc –, ar anula definitiv angoasa interogaţiilor existenţiale. În subsidiar, este formulată o pledoarie explicită pentru asumarea plenară a prezentului, în spiritul dictonului carpe diem: „dacă mă voi naşte din nou/ chiar cât o musculiţă/ şi cu viaţă scurtă/ nu mă voi întreba/ nici de unde, nici de ce/ cu tâmpenia omului inocent” (Dacă).
Originea lui Mihajlo Vasiljevic – de etnic român născut în Serbia – a constituit un factor determinant în marginalizarea lui relativă în raport cu canonul critic din România, unde literatura din comunităţile istorice din afara graniţelor este adesea receptată discontinuu. Cu toate acestea, experienţa bilingvismului conferă operei o notă pregnantă de inedit. Poeticitatea se hrăneşte din sentimentul dezrădăcinării şi al spaţiului intermediar. Influenţele multiculturale şi deschiderea către alt orizont stilistic îmbogăţesc limbajul cu nuanţe, ritmuri şi metafore atipice. Tocmai această ipostază de locuitor al ambelor lumi transfigurează poezia lui într-un discurs dens şi autentic, reuşind să impresioneze prin prospeţimea perspectivei şi forţa expresivă a conştiinţei de graniţă.
În definitiv, volumul lui Mihajlo Vasiljevic rămâne o lectură extrem de cuceritoare, capabilă să trezească interesul oricărui cititor prin autenticitatea şi farmecul aparte al lumii pe care o aduce la viaţă.