Călin Vlasie e un poet, romancier şi teoretician al poeziei atipic în cadranul retoric al scriitorilor optzecişti. Cărţile şi intervenţiile sale teoretizante, de la debutul cu Laborator..., trecând prin trilogia Virtual şi romanul Fading (nu demult apărut, experimentalist şi insolit în proza românească, ce se citeşte cu sufletul la gură, integrând teorii şi experienţe când serioase, citeşte: „obişnuite, ŕ bord” în temporalul perioadei comuniste, ducând spre un burlesc social-situaţional ante/ postdecembrist, dacă-mi este permisă această exprimare cvasibarbaristică, şi izvorât din experienţa sa de psiholog clinician, este o mărturie angajantă documentar-istorică a acelor vremuri supravegheate şi cenzurate politic) şi ajungând la Incident, o carte exorbitantă, ieşită din „normalul” discursiv, îl face recognoscibil printre congenerii săi lunedişti, dar şi în arealul literar larg autohton. E amprenta vlasiană, o marcă cu care te obişnuieşti şi empatizezi pe măsură ce-i parcurgi atent creaţia sui generis.
Mă opresc acum la ultima şi surprinzătoarea sa carte de poeme, Metoda cititorului, în care teoria (şi teoriile sale, avant la lettre) se paralelizează cu o poezie scrisă de un poet ne-uman..., ce pune în discuţie o nouă metodă de creaţie, pe care cititorul dedat la inedit o va agrea pe măsură ce o va parcurge, invitându-ne la un anume nonconformism, tenace, răbdător, necesar unei lecturi deloc uşoare, însă cu un rezultat expozitiv de mare inteligenţă. Cartea e subintitulată „epopeea operaţională ”, non-megalomanic, cum s-ar putea crede la o primă privire, deschizând un univers poetic cu totul nou. Prefaţa „poezia-sistem” încearcă o acomodare cu o nouă paradigmă, continuând cu nişte „invocaţii”, „Entităţi” şi un „Protocol poetic”, care face punte cu „procedurile. Poemele lui Psyteon”, un fel de demiurg inspiraţional ce intră siametic în dialog cu un „Psytrix” auctorial secund/ar, cu „Poemele lui Psytrix”. Tandemul, la zi, dintre un Autor şi autor, dintre poetul uman şi cel neuman, ambivalent, dintre un A.I. posibil care se conversează subversiv şi provocator, abia perceptibil, cu auctoresul aquiesant al unui nou limbaj, însă coerent, inaugurează un drum poetic cu destinaţie proprie, lucru clarificat pe coperta IV: „În această carte, autorul se retrage pas cu pas. Cititorul rămâne şi suportă efectele. Nu mai contează cine a scris poemele, ci ceea ce produc ele în tine în timp ce le parcurgi. A fost gândită ca o carte despre poezia-sistem: un dispozitiv postalgoritmic de reglaj în care limbajul operează, autorul se dizolvă, iar cititorul devine metoda prin care psihicul e generat”.
Novatoare şi exemplificative odată ce intri în siaj sunt „clinica poeziei sau şedinţele imaginare de scriere re-creativă” cu „Efectele: Execuţia psihonică” şi „inertizarea sau criza”, direcţionând şi clarificând oarecum secţiunile finale: „mântuirea. Psalmii digitali” şi „Un Catalog al resturilor”, având o motivaţie rezumativă, tot algoritmică: „Am scris această carte...”. O carte captivantă... Cu titluri şi subtitluri, expresii într-o greacă-latină ce dau forţă discursivă, la persoana a doua: tu, el, cititorul, ghidat de un autor omniprezent căruia nu-i scapă nimic, cumulativ pentru omnes invocationes, totul paginat perfect, cursiv, atenţionant, ce te „ţine” la lectură, o carte ce ar părea obositoare pentru cititorul leneş, dar nu şi pentru unul curios să vadă unde duce experimentul. O carte picată parcă de Sus..., cu mesaj serios, între un autor şi transmiţător uman sec, rece id est neuman totodată, ce dialoghează bivalent şi nerestrictiv cu Cititorul, cu metoda lui astfel învăţată, care nu e un vae victis lăsat în ceaţă. El se lasă purtat de o adrenalină nou-literară, în pas cu timpul pe care-l trăim. O metodă care (se) repao sează parcurgând un anume haos, stăpânit totuşi de o mână constructoare ce (-şi ) cunoaşte foarte bine multe taine ale fundamentului pe care şi-l creează, arhitectonizând cvasi-misterios un univers, ca într-un gaming la modă, ce ar face să juiseze orice mai june cititor implicit deschis la mai nou. O carte a cărţilor ce traseiază de la un Creator la un creator. Care e, de fapt cel cu C mare nu se ştie: Psyteonul sau psitrixul: „Mergi mai departe./ Gândeşte-te la locurile prin care ai trecut azi:/ staţia de autobuz,/ liftul,/ mallul aproape gol,/ afişele schimbate peste noapte./ Acolo începe poezia./ Nu în metaforă./ În repetiţie./ În senzaţia că ceva funcţionează fără tine”, spune un poem mai oxigenant, apărut şi pe coperta ultimă.
Cu un limbaj fragmentat, dar coerent, tehnicist, sociologică şi psihologică, alegorică în/ pe aceste direcţii, Metoda cititorului este, astfel, un volum ingenios, uluitor ca inventivitate, un fel de biblyos cu logopoeme, cu non-cuvinte vlasiene, ce-şi afişează structurile ideatice şi scriptice emergente, algoritmice, în care realul se poate transforma, glisând într-un virtual personal/izant, lucru dovedit şi în secţiunea de sfârşit a cărţii, cu Psalmii digitali, expunând o revelaţie harică a autorului, în etape şi concomitentă cu o explozie inventivă lingvistic, generală şi generaliza(n)tă, exponenţială pentru un nou trend. O mare satisfacţie şi izbândă că volumul acesta de poezie, conceptuală, globală (în care autorul intră în cititor, iar acesta renaşte, conceptualizându-şi in rem creierul, ieşind învingător dintr-o apă originară, citeşte: cu şi dintr-un limbaj aproape nou) s-a născut în limba română.