La editura ieşeană Junimea a apărut, în anul 2025, volumul cu titlul provocator Nota de plată, semnat de Adi Cristi, despre a cărui operă citesc pe coperta a IV-a două aprecieri critice, din care citez: „Prins în organizări de evenimente, pus mereu în situaţia de a fi în lumină şi pe scenă sau în faţa camerelor TV, Adi Cristi a rămas nu doar un profesionist al scrisului, dar chiar şi-a rafinat scriitura, a simplificat-o întrucâtva, conferindu-i totodată mai multă forţă” (Horia Gârbea); „Adi Cristi compune o poezie a (în primul rând) luptelor cu sine, lăsându-se în voia, la discreţia, la nerăbdarea cuvintelor sale, căutându-se neobosit, înverşunat înlăuntrul unicităţii sale, scriindu-se şi citindu-se, creându-se, cunoscându-se, recunoscându-se” (Paul Aretzu).
Lectura volumului Nota de plată îmi relevă, în primul rând, apetenţa poetului pentru inepuizabila temă a dragostei, la el cu accente nostalgice, recognoscibilă în şoapte şi tăceri greu de dus, prin absenţe şi chemări, ca în versurile poemului Pot fi umbra poemului scris despre tine: „Scoală-mă din umbră/ cum Lazăr a fost trezit din mormânt/ şi lasă-mă să învăţ să fiu pasăre/ cu umbra aşezată pe părul tău despletit/ şi învăţat a fi zburător/ cum mai poate fi aripa de Înger”. Într-un alt poem, pe aceeaşi temă, cel îndrăgostit recunoaşte: „Astăzi încep să te reînvăţ pe de rost/ să te cunosc vers cu vers/ citat după citat din înţelepţii lumii/ ca şi cum aducerea aminte/ ne pune faţă în faţă/ Eu cu spatele la zid/ Tu cu spatele la mine”. Adi Cristi se ipostaziază într-un poet aflat în aşteptarea Marelui poem, ştie că odată şi odată îl va prinde în universul său ficţional, după cum singur mărturiseşte: „Nu sunt încă pregătit/ pentru marele Poem/ Îl simt.../ cum pescarii îşi simt/ Peştele prins/ lăsându-l în larg/ să obosească/ ca mai apoi/ el singur să ceară/ să fie prins”. În poemul Împăratul păcatelor, autorul propune un autoportret, dintr-o perspectivă originală, în privinţa interacţiunii cu propriile păcate, care ar părea să fie cheia supravieţuirii: „Exist în ţara păcatelor mele!/ În afara lor mă pierd ca un fulg/ nimerit în furtună”. Aceeaşi aplecare asupra propriei identităţi o vom regăsi şi în următorul text, dar, de data aceasta, la nivel prozodic, mizându-se mai mult pe efectul sonor, obţinut prin sistemul de monorime, aşa încât Adi Cristi trece de la versul scurt, de cinci silabe, la versuri mai lungi, de opt-nouă-zece silabe, exemplific: „fără redute/ încarcerate [...] respiraţie gură la gură/ mi-am pus poemul/ gură la gură/ gândind că astfel îl voi salva” ori ,într-un alt fragment din poem, ne spune că „Aripi se zbat/ Ceru-i crăpat/ Umbra pe lat/ cade din pat/ Ochiul e mat/ încarcerat/ şi-ntunecat/ eviscerat” (Pe cine alegi). Aici, armonia este dată, aşa cum am mai precizat, de monorime, precum şi de măsura scurtă şi de ritmurile alternante. Sunt multe imagini în care iubirea apare sublimată, are acces chiar la sacralitate, pentru că „ne aşteaptă îmbrăţişarea/ ca o caleaşcă pregătită/ să ne ducă la bal” (Radiografii cu noi prin împrejurimi).
Cumva stănesciană (mă refer la etapa de tinereţe) îmi pare a fi poezia de dragoste Frumoasa şi poemul, în care „iubita” (o aparenţă) ar deţine puteri miraculoase, încât poetul se simte îndreptăţit să recunoască efectul asupra celorlalţi: „cu mersul tău dădeai gata orice întristare/ orice nepăsare/ orice statuie/ nemaivorbind/ de formele tale/ ce scoteau capacul din cuie/ şi morţii îşi luau lumea-n cap/ căutându-şi mamele/ pentru o nouă încercare/ pentru o nouă naştere”. Dar hiperbola admirativă se disipează într-o realitate cusurgie, căci autorul are o revelaţie stranie: „erai ce nu se poate numi/ ce nu se poate ghici/ ce nu are corespondent/ cu ceea ce ochiul poate să arate-n prezent/ acesta era şi singurul tău cusur/ existai doar în vorbe/ doar în poemul scris”. La un moment dat, numai el ştie de ce, poetul cere să-i fie ucis poemul, dar nu oricum, ci „cu milă şi compasiune”, o moarte blândă, indusă „cu sfială”, care i-ar asigura, crede Adi Cristi, un loc în istorie, astfel va urma „să aibă şi el un mormânt de erou/ să fie şi el amintit în ceremoniile anuale/ coroane, salve de tun, capetele plecate”. Interesantă viziune, aş spune, conform căreia autorul are convingerea următoare: „nu-mi lăsa poemul să moară de moarte bună/ căci nimeni nu-l va jeli/ nimeni nu-şi va aduce aminte de el” (Salvează-mi poemul). Cred că nici moartea eroică nu garantează nimănui pătrunderea în eternitate, cu atât mai mult creaţiei. Din Ars Poetica, un manifest liric, după cum anticipează şi titlul, reţin, dintre multe definiţii metaforice, pe aceasta: „Poezia este [...] cântecul cocoşului ce-a fugărit noaptea”. Ambiguizarea, în această definiţie, conduce la interpretări diferite.
Tema iubirii capătă uneori accente uşor terifiante, dacă e să se-ntâmple, cum spune poetul: „Iubeşte-mă/ până când va rămâne din mine/ o umbră care să-mi semene”, adică până la dematerializare (?), poate până la a trece într-un alt dat al existenţei, cel spiritual. Poezia trăieşte prin te miri ce locuri, uneori o recuperezi „din ochii unui copil”, alteori de sub „zăpada aşezată sub formă de cheie” sau dintr-o „inimă despărţită de adânc/ neterminat oftat”. Adi Cristi are un stil caracterizat prin reflexivitate, sugestie şi ambiguizare, trăsături care conferă textelor nota de modernitate, fără să abandoneze total versul clasic, bazat pe muzicalitate şi prozodie, într-un registru mai mult grav decât ludic, convins că atât el, cât şi cei din breasla sa, dacă o pot numi breaslă, asistă la „condamnarea prin poezie”, trăind sentimentul de trist abandon şi de solitudine asumată: „nu am înţeles dacă sunt viu/ sau dacă din mine-am plecat/ dacă poemele mele îmi scriu/ textul pentru-a fi condamnat”.
Are dreptate autorul când spune „... în casa spânzuraţilor/ Funia nu-i un tablou de familie/ Cum nici securea în casa decapitatului/ Nu poate fi o poveste de dragoste”, dar putem accepta că, în „casa poetului”, cartea intitulată Nota de plată reprezintă un tablou policrom, care te invită să-i descifrezi sensurile, mesajul şi frumuseţea imaginilor.