După dealuri (2012), filmul prin care Cristian Mungiu transpunea pe ecran cazul de exorcism de la Tanacu, a făcut celebră figura de patriarh tragic a lui Valeriu Andriuţă, în rolul preotului aducător de moarte, în disperata lui încercare de a salva o tânără care a rătăcit calea dogmei creştine. Fără a fi actor, ci regizor de teatru (absolvent al secţiei de specialitate din cadrul UATC, în 1999), cineastul originar din Republica Moldova a fost distribuit de viitorul autor al lui Fjord în toate scurtmetrajele pe care le-a realizat în facultate, iar apoi în lungmetrajul său de debut, Occident (2002). Excedat de intrarea într-un stereotip actoricesc sacro-demonic, Valeriu Andriuţă s-a îndreptat la un moment dat către formaţia sa de bază, cea de regizor, preferând însă platoul de filmare, în detrimentul scândurilor scenei.
Cu un antecedent răzleţ, God Bless (2006, turnat în Republica Moldova), Valeriu Andriuţă a ieşit în lumea festivalieră cu primul său scurtmetraj realizat în România, Chers Amis (2017), reuşind un inspirat portret de grup al profesorilor dintr-o cancelarie a unui oraş de peste Prut, în care drumurile care leagă trecutul de viitor sunt parcurse cu umor negru, într-un multilingvism care anticipează adaptarea pro-europeană. Simţul comic al cineastului este revelat şi de Salix Caprea (2018), ironie la adresa spiritului de turmă care nu poate fi combătut prin provincialism. Autorul schimbă registrul prin drama Cu unul în plus (2018), reflexie pe muchia pro vita/ avort, în cazul unei mame care la ginecolog a primit un diagnostic sumbru. Tema fiind riscantă, scurtmetrajul n-a avut circulaţia aşteaptă, iar Andriuţă a revenit la un subiect mai facil, substituirea de persoană pentru fraudarea unui examen, în Eu sunt Dorin (2021), pe alocuri cu alură de scheci. Perseverând pe o linie umoristică tot mai populară, cineastul a debutat în lungmetraj anul trecut, cu Marea pescuială, replică lipsită de pretenţii a seriei americane Marea mahmureală, dar având magnetul unui grup de actori cu succes sigur, precum Şerban Pavlu, Pavel Bartoş sau Adrian Titieni.
În paralel cu comedia, Valeriu Andriuţă lucra la un proiect mult mai ambiţios, parabolă politică drapată sub formula dramei psihologice, o coproducţie România-Moldova. Având acţiunea centrală pe 31 decembrie 1999, când la Kremlin s-a produs schimbul de putere dintre Boris Elţîn şi Vladimir Putin, lungmetrajul Cercul stă sub egida acestei tranziţii către un mileniu care pare să poarte o pecete a răului. Culorile închise ale satului basarabean în care s-a petrecut „un accident de vânătoare” învăluie o lume care oscilează între blazare şi revolta surdă, cu un amestec de graiuri care uniformizează aspectul noroios al peisajului uman, dar şi al celui geografic. Valeriu Andriuţă (pe generic Andriuta, internaţionalizat spre deosebire de restul echipei, care îşi păstrează diacriticele) îi dă directorului de imagine Silviu Stavilă o temă pe care acesta o rezolvă exemplar. Unitatea cromatică ar fi simţit nevoia unei excepţii care confirmă regula, dar regizorul nu a vrut să-şi complice debutul în filmul de artă cu un asemenea contrapunct, sau cu fire narative secundare.
Introducerea în tramă este directă, autorul oferind propriul unghi de vedere neutru, dat fiind că este ulterior incidentului: un rănit pe moarte este transportat pe o targă improvizată de către companionii lui de vânătoare, care s-au pus de acord – premergător intrării noastre în subiect – asupra variantei auto-împuşcării accidentale a lui Ion Buga. Conivenţa lor şi a autorităţilor locale (poliţie, procuratură) este totală, un fel de omerta disimulată sub frustrarea determinată de situaţia că revelionul şi apoi concediile la Slănic Moldova le-au fost perturbate de această crimă cu făptaş nemărturisit, dar care ar putea fi lesne muşamalizată. Grupul vânătorilor are o unitate de monolit şi nicio fisură nu lasă a se întrevedea ucigaşul, soluţie sigură pentru regizor de a nu lăsa să-i scape frâiele detaliilor incontrolabile.
Cercul vicios este spart de intruziunea unui anchetator tânăr, trimis de la „centru”. Spelb şi cu voce joasă, locotenentul Agachi este întâmpinat în gară de un poliţist în civil, care se recomandă Cavca, nedisimulată trimitere auctorială către tenta kafkiană care îmbracă această poveste. Combinaţie soft între Josef K. şi Arpentorul, personajul interpretat de Eugeniu Prisăcari se prelinge prin interstiţiile diferitelor depoziţii, pe care le obţine de la participanţii la partida de vânătoare. Fiecare dintre acestea se concretizează într-o secvenţă văzută din perspectivă subiectivă, în ceea ce acum se numeşte, pe scară largă şi deseori cu prea multă largheţe, procedeul Rashomon, după titlul filmului din 1950 al maestrului nipon Akira Kurosawa. Omogenitatea jocului actorilor este impecabil urmărită de Valeriu Andriuţă, astfel încât spotul vinei trece rând pe rând peste fiecare posibil ucigaş, fără ca acesta să fie dat în vileag. Bărbat în floarea vârstei, Mihai Mocanu (interpretat de Victor Nofit), amic al procurorului, era deranjat de statutul de şef al lui Ion Buga, după cum pensionarul Fiodor (automat devenit suspect, fiind rusofon) avusese un vechi conflict de vânătoare cu cel ucis, iar caleidoscopul care îi are la un moment dat în centru pe fiecare dintre ei îşi continuă mişcarea circulară, cu reaşezarea fragmentelor componente.
În această lume gregară, locotenentul Agachi este singura fiinţă care îşi doreşte să raţioneze; structural este apropiat de personajul interpretat de Dragoş Bucur în filmul lui Corneliu Porumboiu Poliţist, adjectiv (2009) şi, pentru ca să rămânem în fieful regizorului vasluian, chiar de eroul din documentarul Fotbal infinit (2018), cu schemele sale idealiste aplicate în arena de joc. Tânărul investigator încearcă să refacă geometria crimei, izbutind să construiască, la modul demonstrativ, structura de cerc în care erau plasaţi vânătorii. Puritatea lui îşi găseşte oglindirea doar în fata celui împuşcat (interpretată de Vanessa Andriuţă, fiica regizorului), timidă şi dominată de marele secret pe care, chiar dacă l-ar afla, trebuie să-l ascundă.
Nu este uşor de încadrat într-un gen acest film (distins cu o menţiune specială la „Zilele filmului românesc”, din cadrul TIFF 2026), aşa cum cer astăzi necesităţile de promovare. Thriller? Totuşi, ritmul este de slow-burning, care nu aduce sufletul la gură. Policier? Ţinta scenariului nu pare a fi aflarea criminalului (iar autodenunţul final nu este creditabil automat), ci mai curând de a expune încrengătura care poate ascunde, printre ramurile ei, abjecta conivenţă. Categoria proximă ar fi psihodrama, justificând iteraţia perspectivelor individuale şi reuşind, în cele din urmă, construirea unui personaj colectiv valabil într-un spaţiu hibrid atât în 1999, cât şi la un sfert de secol mai târziu.
Autobuzul ponosit („rATA” noastră de pe vremuri) intră în sat la începutul filmului, cu posibilul criminal, spre a-l părăsi finalmente cu anchetatorul blazat. Se închide, astfel, nu un cerc în care glasul pământului se întrepătrunde cu cel al iubirii, ca în rebrenianul Ion, ci o lume suficientă sieşi, din care sentimentele au dispărut şi a mai rămas doar instinctul de autoconservare. Privirea moralistului Valeriu Andriuţă, remarcată în spaţiile mici ale scurtmetrajelor, a căpătat acum amplitudinea liniei orizontului, a cărui mohoreală înseamnă implicit şi speranţa înseninării.