Toţi vrem să ne
povestim vieţile şi, în acelaşi timp,
ele să rămână secrete
Robert Şerban: – Aţi publicat, în 2025, la Polirom, o carte autobiografică, Meserii nerecomandate femeilor. Ce a fost mai dificil la scrierea ei, să vă amintiţi ori să decideţi ce să lăsaţi deoparte?
Gabriela Adameşteanu: – Nici una, nici alta. Dacă începi să transcrii o amintire, ea se deşiră ca un jerseu vechi. Iar Meserii... este o carte autobiografică în aceeaşi măsură în care este o carte tematică. Am vrut să utilizez fragmente din biografia mea ca să arăt ezitările şi dificultăţile întâmpinate de o scriitoare, devenită ulterior şi jurnalistă, din generaţia mea, pe parcursul traseului profesional. Profesiile artistice nu asigură mereu o reuşită socială, de aceea părinţii nu le doresc pentru copiii lor; la fete, rezervele sunt şi mai mari. Meseria de jurnalistă şi cea de redactor-şef al unei reviste de opinie politică şi culturală între anii 1991-2005 trebuia să ocupe partea finală a cărţii. Dar, în timp ce îmi făceam documentarea la CNSAS, am descoperit un dosar dramatic al tatălui meu. M-a tulburat şi m-am simţit obligată să-l prezint împreună cu „tema” legionară, din păcate mai prezentă în istoria familiilor româneşti decât se ştie şi de cât se acceptă. Erau multe de spus şi despre oraşul meu adoptiv, Piteşti, pe care, trăind acolo, l-am imaginat atunci ca „locul unde nu se întâmpla nimic”, dar căruia, pe măsură ce aflam mai multe, i-am descoperit o „malignitate politică”. În anii ‘47-‘66, cât familia mea a locuit acolo, a fost un centru al terorii („experimentul Piteşti”, capturarea, anchetarea şi execuţia grupului Arnăuţoiu, din Munţii Făgăraş, anchetele sub tortură ale lotului Noica-Pillat, ultimul mare proces al intelectualilor). Întâmplător sau nu, în anii din urmă, acolo a predat (mă întreb ce?) pro-rusul Călin Georgescu, „cârtiţă” în Viena şi la Piteşti, pregătit să-şi lanseze ciudata candidatură la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2024. Anularea alegerilor a lăsat urme nevindecate până azi în societatea românească. Şi iată că tot din Argeş a venit şi generalul Lucian Pahonţu, ca şi unchiul său, generalul Milea. Dosarul de la CNSAS al tatălui meu m-a împins însă într-o naraţiune cvasi-poliţistă şi am amânat tema „jurnalistei” cu o anume uşurare, această parte nescrisă fiind de fapt cea mai dificilă. Ea ar alcătui împreună cu Anii romantici şi Meseriile o trilogie memorialistic-tematică.
– Sunt amintiri pe care literatura le poate spune mai bine decât autobiografia?
– Cuvântul autobiografie îmi dă şi acum fiori: în comunism, făceai continuu autobiografii, ca să fii prins cu ce ascunseseşi. De mică am fost învăţată să-mi falsific biografia şi să trec sub tăcere informaţii despre viaţa părinţilor, bunicilor, unchilor; multe, de altfel, nu-mi fuseseră spuse. Şi autobiografia, şi literatura îţi dau şansa să-ţi „retuşezi” viaţa care devine, astfel, ficţiune. Autobiografia e o construcţie ordonatoare scrisă cu intenţia reuşitei în carieră, literatura vânează reuşita artistică şi succesul social. Literatura îţi dă şansa să te ascunzi în pielea unui personaj care îşi construieşte identitatea devorându-te şi amestecându-te în carnea macerată a altor prototipuri. Dacă ai intrat în „maşina de tocat” a unui autor de primă mână, personajul respectiv va fi viu, iar tu, autorul, vei fi deseori confundat cu el, ceea ce este iritant. Rişti să ajungi, pentru posteritate, doar umbra personajului tău! Pe de altă parte, şi memorialistica (autobiografia nudă) te expune privirilor ca un condamnat aflat în piaţa de execuţie, unde privitorii se desfată cu suferinţele şi zbaterile tale. Succesul curent al memorialisticii depinde de sacrificarea imaginii autorului, dar şi a celor din preajma lui. Memorialistica encomiastică este plicticoasă. Sacrificând ce îţi dă mâna din existenţa ta, pentru curiozitatea publică, poţi să te consolezi măcar cu gândul că viaţa ta interioară fluidă, cu ascunzişurile şi contrazicerile ei, nu poate fi prinsă. Contradicţia memorialiştilor este că toţi vrem să ne povestim vieţile şi, în acelaşi timp, ele să rămână secrete. De aceea sperăm că în vitrina cărţilor noastre se află o fotografie blurată.
– Tatăl dumneavoastră v-a spus, la un moment dat, aproape exasperat: „Păi atunci scrie!”. A existat vreodată un moment în care aţi simţit nevoia să transmiteţi mai departe un îndemn asemănător fiului dumneavoastră?
– O, nu! Nici în libertate n-aş fi recomandat fiului meu această meserie, darămite la sfârşitul anilor ’80, când el era adolescent, iar eu, lector la editura Cartea Românească, vedeam zilnic cum dispoziţiile regimului distrugeau literatura! La presiunea sporită a cenzurii se adăugau sarcini umilitoare (obligaţia Omagiilor, tot mai voluminoase, în ultimul an, Omagiul Elenei trebuind să fie egal cu Omagiul lui Nicolae Ceauşescu!). Umilirea breslei rămânea, chiar dacă unii, şi eu printre ei, refuzau să scrie în ele atunci când li se cerea. Pe lângă reîntoarcerea la reţeta realismului socialist, debutanţii nu mai puteau publica, în 1989, decât în antologii, nu li se mai permitea un volum propriu. Era mult mai rău decât la începutul anilor ’60, când tatăl meu, sătul de fiţele mele de adolescentă, mi-a spus: „Păi atunci scrie!”. Dar, deşi mare cititor de ficţiune, tatăl meu, aşa cum l-am cunoscut, nu era pregătit să-şi asume pentru fiica lui meseria de scriitoare – cu egoismul, cruzimea privirii şi exhibiţionismul ei. Tradiţionalistă, conservatoare, familia Adameşteanu a înghiţit cu noduri vorbirea personajului meu Vica Delcă, dar şi alte libertăţi ale scriitoarei care sunt. În familia Adameşteanu a ajuns, de la străbunica mea Pena, care şi-a fermecat nepoţii cu poveştile ei, „o genă a literaturii”. Am văzut-o la unii dintre unchii mei sau la câte o verişoară, dar fără voinţa unor cariere scriitoriceşti, pe care, de altfel, nu a avut-o nici fiul meu. Şi pentru nepoţii mei sunt bucuroasă că au în vedere alte meserii. Nu e vorba numai de dezavantajele pe care scrisul le aduce în viaţa personală, ci şi de viitorul, tot mai neclar, al literaturii.
– Când eraţi copilă, vă spuneaţi singură poveşti. La maturitate, înainte de a scrie o povestire ori chiar un roman, v-aţi spus, fie şi în rezumat, povestea, sau ea se ţese odată cu scrierea? Cât dintr-o poveste ştiţi atunci când vă porniţi să o aşterneţi?
– Ştiu finalul, adică unde vreau să ajung pe un traseu descoperit pe măsură ce scriu, cum aţi spus. Ştiu şi frazele de început. La Dimineaţă pierdută, de groaza finalului am tot lungit cartea, şi când am ajuns la el, depăşisem termenul de predare, eram epuizată, şi l-am plasat în epilog, ca o rafală de gloanţe. E dur şi finalul din Fontana di Trevi, dar nu precum cel din Dimineaţă... Cătălina Buzoianu a făcut un final magistral în spectacolul de la Bulandra, sala amuţea şi pe urmă aplauda îndelung, în picioare, chemând-o la rampă.
– Vi se întâmplă să citiţi cu voce tare pagini la care lucraţi, ca să le verificaţi autenticitatea, să auziţi dialogul dintre personaje, când el există?
– Nu. N-am nevoie să citesc cu glas tare, fiindcă aud dialogurile în minte şi când le scriu, şi când le recitesc. Văd şi mişcarea personajelor, le văd gesturile. Sunt sigură că ştiţi despre ce vorbesc, şi dialogurile dumneavoastră sunt foarte autentice.
– Reiau o întrebare a Biancăi Burţa-Cernat, din 2019, la care mărturisiţi că nu mai ştiţi ce aţi răspuns: Scriu femeile altfel decât bărbaţii?
– N-am un răspuns. Poate nici teoreticienii literari nu-l au. Femeile au intrat mai târziu în această meserie, dar acum evoluează foarte repede, „cucerind” noi teritorii – zona socială, meditaţia asupra istoriei etc. Care este, de pildă, diferenţa de gen perceptibilă între scrisul lui Han Kang, care a primit Premiul Nobel pentru proza ei „intens poetică”, pentru interesul ei faţă de „traumele istorice şi fragilitatea făpturii omeneşti”, şi cel al lui László Krasznahorkai, premiat pentru „opera sa convingătoare şi vizionară care în mijlocul teroarei apocaliptice reafirmă puterea artei”? La un moment dat mi s-a părut că există un grad de violenţă mai mare la autori, dar în cărţile lui Han Kang sunt pagini foarte „dure”, care descriu cu mijloace literare surprinzătoare represiuni politice, masacrarea unor mase de oameni. Am avut, spre sfârşitul verii lui 2024, un dialog cu ea la Festivalul Le livre sur les Quais, de la Morges, în Elveţia, pe aceste teme, pornind de la proaspăta traducere în franceză a Fontanei di Trevi şi a cărţilor ei. Este o persoană firească şi prietenoasă, modestă aş putea zice, deşi probabil atunci deja ştia că este lângă premiul mult visat de atâţia. Am plecat de acolo cu Vegetariana, ediţia franceză, care m-a derutat, dar Cartea albă, tradusă în română, şi celelalte m-au impresionat mult.
– Ce înseamnă o carte conjuncturală? Ce anume învecheşte cărţile şi le datează?
– Limbajul învecheşte cărţile, dar şi inautenticitatea. Expresia „cartea conjuncturală” este peiorativă. Se referă la cărţile scrise la comandă politică sau dintr-o motivaţie oportunistă. „Conjuncturale” erau şi cărţile din comunism, scrise după reţeta realismului socialist pe care, într-o versiune diferită, unii încearcă să-l reînvie. Există şi acum teme corect-politice şi reţete de personaje, stereotipii despre anumite evenimente, categorii sociale etc. prezente în filme, în cărţi occidentale. Scriitorii şi profesorii evită să vorbească despre „învechirea cărţilor”, aşa cum trăim evitând gândul la moartea care ne aşteaptă undeva. Cărţile se învechesc şi din cauza schimbărilor tot mai rapide ale limbii. Don Quijote, piesele lui Shakespeare sunt în continuare foarte vii, dar mai sunt citite de publicul larg în versiunea lingvistică în care au fost scrise? Foarte versatilă, limba română a eliminat repede cuvintele adoptate din turcă, greacă, în favoarea celor franceze, acum tinde să le înlocuiască şi pe acestea cu cele din engleză. Schimbările de limbă sunt antrenate de schimbări politice şi sociale profunde. Cât rezistă o carte la o lectură neobligată? Nu ştiu. Când Silviu Lupescu mi-a propus acum trei ani ediţia festivă a Dimineţii pierdute, care împlinea jumătate de secol, mi-am dat seama că era câştigătoarea unui concurs, fiindcă, spre deosebire de celelalte cărţi ale aceleaşi epoci, fusese validată de următoarele generaţii şi de proba traducerii. Dar mi-e greu să prognozez cât va mai înfrunta timpul şi cât va mai fi citită cu interes şi de plăcere, nu cu ostilitatea şcolară. Dacă aş fi fost întrebată, aş fi ezitat să propun Dimineaţa… în programa de liceu, unde s-ar părea că, recent, ar fi fost inclusă. Poate Drumul egal al fiecărei zile sau unele proze scurte din Vremuri fără răbdare ar fi mai adecvate generaţiilor noi, tot mai neprietenoase cu lectura şi tot mai puţin înarmate cu referinţe istorice si culturale.
– Ar trebui un scriitor să ţină pasul cu timpul sau mai degrabă cu propria voce?
– Cred că ar trebui să eliminăm cuvântul „trebuie” (şi eu îl folosesc în exces!) şi să lăsăm strategia autorului la libera lui alegere. Muza, demonul scrisului ori textul însuşi îl va ajuta să aleagă. Poate va reuşi să împace cele două opţiuni, una dinăuntru, alta dinafara sa.
– Deşi se spune că e suficient loc sub soare pentru fiecare scriitor, drumul spre şi prin literatură e mai tot timpul aglomerat. În Meserii nerecomandate femeilor scrieţi că tot mai mulţi oameni vor să-şi povestească propria viaţă şi tot mai puţini sunt interesaţi de vieţile altora. Tot acolo spuneţi că este un mister faptul că se mai scrie. De unde vine, totuşi, această nevoie aproape compulsivă de a scrie?
– Oricât de dorită de omul modern, singurătatea aduce vulnerabilitate şi suferinţă. Nevoia de comunicare există în ADN-ul nostru. Ne-am format ca făpturi sociale: trăiam în grupuri, ca să ne asigurăm protecţia în faţa prădătorilor. Scrisul îmi pare „o învăţătură de viaţă”, un mesaj trimis semenilor despre experienţele unei vieţi. Ce altceva decât aceeaşi nevoie compulsivă de a comunica, de a fi luat în seamă, ne împinge pe reţelele sociale? Memorialistica e un mesaj disperat al celui care simte apropierea neantului şi vrea să lase o moştenire, o urmă.
– Faceţi parte dintre scriitorii care recunosc valoarea terapeutică a scrisului, unul dintre capitolele volumului autobiografic având chiar acest titlu: Scrisul terapeutic. În ce fel funcţionează terapia prin scris?
– Psihologii, terapeuţii recomandă celor pe care viaţa i-a traumatizat să scrie jurnale, să deseneze. Dar scrisul nu este terapeutic totdeauna: sunt scene pentru care trebuie să cobori în infernul vieţii, iar de acolo nu ieşi neafectat.
– În proza scurtă, fiecare frază pare să poarte o presiune mai mare decât într-un roman. Simţiţi că această formă vă obligă să renunţaţi la anumite personaje sau întâmplări care, într-un alt context, ar fi putut deveni romane?
– Cred că avem în interiorul nostru o formă diferită pentru proza scurtă şi alta pentru roman, nu e vorba numai despre număr de personaje sau de întâmplări. Ca autori de proză scurtă, ştim amândoi că lucrăm „economic”: avem material doar pentru o bluză, nu pentru un costum sau o rochie lungă, cu volane şi trenă de trei metri. Chiar şi prozele de dimensiuni mai mari pretind un număr limitat de personaje, prezenţa fiecăruia fiind justificată strict. Citindu-mi volumul recent de proze scurte, Anca Haţiegan m-a îndemnat „să le las” pe unele (Vremuri fără răbdare, Gara de Est) să devină romane, spre asta ar tinde, fiindcă n-aş schiţa un moment, o felie, ci un destin. Dar mie mi se pare că ideea ambiguă de destin sau întâmplare (formalizată prin fantomatica Gară de Est) s-ar pierde dacă aş amplifica naraţiunea. Şi-aşa am văzut critici care s-au rătăcit, mergând pe cărările bătute despre literatura mea (critica personajului masculin, a societăţii comuniste, ceea ce deloc n-am avut intenţia). Un alt sfat, primit de la Octavian Soviany, a fost să grupez Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă şi O plimbare scurtă după orele de serviciu împreună cu Gara de Est, pentru a face din ele un cvasi-roman sau o proză compozită. Dar pentru mine, fiecare dintre ele sunt autonome şi încheiate: aşa a fost forma lor.
Romanul e mult mai lax, mai flexibil. Pregătind ediţia germană a Vocilor la distanţă (Stimmen auf Abstand, Wallstein, 2026) am eliminat personajele cu o apariţie unică, neimportantă, care riscau să îngreuneze lectura cititorului străin, silit să „înghită” multă informaţie nouă. Am repetat operaţia şi la ediţia românească următoare a Vocilor... Majoritatea romanelor mele au la final liste cu personaje, unele şi arbori genealogici. Fac parte din categoria autorilor care îşi doresc cărţi lizibile, nu din a celor preocupaţi doar de ceea ce au ei în minte şi de modele teoretice în trend. Trendul se duce şi cititorul următoarei generaţii poate să abandoneze o lectură dificilă. E drept că şi cărţile mele pot avea aceeaşi soartă, în ciuda eforturilor mele de a le „întineri” cu mici scurtări la fiecare ediţie nouă.
– Credeţi că proza scurtă surprinde mai bine decât romanul acel moment fragil în care viaţa unui om se schimbă, chiar dacă din exterior nu pare să se fi întâmplat nimic?
– Dacă este foarte bine scrisă, proza scurtă poate să lovească cititorul ca un pumn în stomac. Am însă senzaţia că în acest moment la noi este o inflaţie artificială de proză scurtă, rezultatul unor eficiente ateliere de „creative writing” ţinute mai ales de scriitori de proză scurtă. Dar avem, fiecare, un gen în care ne simţim „acasă”. La dumneavoastră (până acum) opţiunea pentru proza scurtă arată autentic. Eu am o senzaţie de confort mai mare când lucrez la un roman. Este genul-rege, editorii străini îl preferă de la mare distanţă, fiindcă îl preferă cititorii. Dar opţiunea pentru genul literar îmi pare că vine din interiorul nostru, nu de la presiuni exterioare.
– Drepturile scriitorilor sunt nelimitate, afirmaţi undeva. Sunteţi sigură că mai puteţi scrie şi publica absolut orice, cum părea că se putea în anii ‘90 şi 2000? Nu pândeşte nimeni să vadă şi să denunţe dacă e sau nu corect ce-aţi scris într-o ficţiune ori alta?
– Încerc să abordez nuanţat tema „cenzurii” actuale, impusă de corectitudinea politică care privilegiază categorii de personaje (femei, minorităţi, persoane cu dizabilităţi etc.) şi tematici în consecinţă. Pornind de la intenţii bune, de a se atrage atenţia asupra unor categorii dezavantajate, s-a ajuns la excese de reprezentare cu stereotipii asemănătoare celor din „realismul socialist” al anilor ‘50. În locul activistului de partid, care ghidează intelectualul şovăielnic, este plasată femeia vizionară ori minoritarul care „iau faţa” bărbatului alb, retrograd, sau chiar aflat în postura negativă a chiaburului/ fostului exploatator. Am văzut asta în nenumărate filme de masă, dar Cristian Mungiu a exprimat un crez artistic în care mă recunosc: „Nu vreau să fac filme de propagandă pentru nicio cauză în afara aceleia de a rămâne dilematic, îndoit”. Proza românească îmi pare deocamdată ferită de asemenea excese. Singurul caz de denunţ a unor presupuse drapaje rasiste într-o carte valoroasă n-a reuşit să convingă. Cât priveşte opiniile scriitorilor, şi literare, şi politice, aici situaţia e mai înfierbântată.
– Am citit cu interes, dar şi amuzat amintirile provocate de cronica lui Nicolae Manolescu din anii‘70, în care v-a reproşat că aţi rămas prizonieră, ca scriitoare, condiţiei de femeie. V-aţi eliberat din prizonierat, între timp?
– Îi datorez lui Nicolae Manolescu bucuria din fiecare joi, decenii la rând, când îi aşteptam cronica din România literară, fie că eram sau nu de acord cu verdictele lui. El făcea, cu farmec literar, canonul, iar când mi-a dat jumătate de articol pentru Drumul egal, am fost atât de fericită încât i-am înghiţit fără să mă deranjeze afirmaţia că „rămânând prizonieră condiţiei de femeie” exprim „mai bine sensibilitatea decât ideile”. Mai ales că primisem, în aceeaşi epocă, şi încurajarea (salvatoare!) că „scriu ca un bărbat”! Abia lucrând la Meserii… am devenit conştientă că Manolescu, împreună cu predecesorii săi, iluştri critici literari, rămăseseră prizonierii opiniei despre capacitatea intelectuală inferioară a femeii în raport cu bărbatul. Din ce văd, criticii de azi par să se fi eliberat de acest prizonierat, şi condiţia de femeie a devenit mai confortabilă pentru scriitoare.
– Apropo. Ţineţi cont de verdictele criticilor literari? Vă întreb fiindcă mărturisiţi că sunt cronici la propriile cărţi pe care nici nu le citiţi. Dar poate că pe altele, da...
– Am scris asta? Trebuie să revizuiesc, pentru că atunci când pot, citesc totul despre cărţile mele! Şi ţin cont, în funcţie de semnatar. Dar când verdictele s-au contrazis, am ţinut cont de cel care îmi convenea. Fiindcă Nicolae Manolescu, recenzând volumul meu de proză scurtă Vară-primăvară, din 1989, n-a apreciat nuvela Întâlnirea, n-am mai inclus-o în reeditarea din 2001, la Paralela 45. Dar când Carmen Muşat, autoarea postfeţei, mi-a reproşat absenţa Întâlnirii, pe care o citise şi îi plăcuse (o apreciase de altfel şi Monica Lovinescu), am revenit la textul respectiv ca să şterg urmele autocenzurii. În 2003 am publicat la Polirom prima versiune a romanului Întâlnirea, versiunea definitivă fiind cea din 2007.
– Aţi mărturisit că ştiaţi pe dinafară Drumul egal al fiecărei zile. Mai puteţi recita şi astăzi un fragment?
– Începutul. Îl ştiam integral pe dinafară pentru că am scris la el timp de cinci ani, la intervale relativ mari de timp, şi, ca să intru în atmosfera lui, îl tot reciteam. Ceva din el tot mai am în minte. Poate dacă l-aş reciti, mi-ar mai reveni unele pagini, însă mi-am impus să nu-l mai recitesc, ca să scap de tentaţia să tot schimb ceva.
– În ce fel se schimbă memoria odată cu vârsta? Devine mai selectivă sau mai sinceră?
– Memoria se pierde constant. Nu suntem toţi la fel de dotaţi cu memorie, aşa cum nu suntem toţi buni pentru matematică. Moştenim gene amestecate de la necunoscuţi cărora li s-au uitat şi legendele. Chiar şi cei cu o memorie fabuloasă pierd continuu din ea, în cicluri care seamănă cu cercurile înscrise pe copaci. Amintirile care se păstrează cel mai bine sunt cele legate de o emoţie. Memoria mea de copil preşcolar era fabuloasă, nu ştiu cum şi când am învăţat Luceafărul pe dinafară şi-l recitam ca un automat, dar era mecanică pură. Când am început să scriu, la 28 de ani, aveam o excelentă memorie vizuală, îi ţineam minte pe toţi cei zăriţi o singură dată. A mai slăbit în timp, iar după accidentul de maşină din 3 februarie 1991, am avut o perioadă cvasi-amnezică, ştiam feţele oamenilor, dar nu ştiam de unde să-i iau. Apoi s-a dres, dar, din păcate, spre asta voi evolua. Da, Drumul egal al fiecărei zile, o carte de 400 de pagini, l-am ştiut ca pe o poezie, dar peste patru ani am scos o carte subţire, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, pe care nu o mai ştiam integral pe dinafară. Dacă memoria se pierde, în schimb se păstrează alte calităţi (reflexivitatea, discernământul). Sinceritatea nu vine de la memorie, vine de la puterea psihică de a asuma o amintirea inconfortabilă, pe care majoritatea oamenilor o trece sub tăcere.
– Ce relaţie aveţi cu poezia? Citiţi poezie contemporană?
– Nu citesc sistematic. Am citit mai mult când am fost prietenă cu poeţii Nora Iuga, Marius Robescu.
– Dacă ar trebui să recomandaţi o singură carte unui cititor de 20 de ani pentru a înţelege România ultimului secol, care ar fi aceea?
– Păi nu pot să recomand cartea mea despre care Valeriu Cristea a scris, în 1984, „O Dimineaţă de o sută de ani”! Dar prind ocazia ca să recomand romanul Ştefaniei Mihalache Mama are nouă vieţi. Povestea unei familii modeste luminează cu o precizie caldă dificultăţile vieţii şi singurătatea în societatea de azi.