Şi pentru că îşi onorează aşa cum se cuvine personalităţile culturale care îi fac cinste! Anul acesta, câţiva dintre intelectualii publici formaţi în Timişoara au împlinit frumoase şi rotunde vârste.
Se cuvin, neapărat, câteva cuvinte despre cei care co-editează două volume de clasă şi de mare emoţie.
Mai întâi: Adriana Babeţi. Unul dintre cei mai mari dascăli de literatură comparată pe care îi avem, un – nu mai puţin – geniu al comu-nicării şi al seducţiei de la catedră. Eseistă de mare forţă, intervievatoare în unic exemplar, om-punte pentru comunitatea culturală din Timişoara, cu vocaţia prieteniei la purtător. O foarte mare romancieră – care încă nu cred că a dat marea sa carte în acest teritoriu literar de mare amploare şi adâncime. Unul dintre oamenii rarissimi – prin hiperinteligenţă şi printr-o bunătate ieşită din comun. O, cu adevărat, binecuvântare pentru Timişoara şi pentru cei care au avut sau au încă privilegiul de a-i fi în preajmă. E primul nume ce apare pe coperta celor două cărţi despre care, ceva mai jos, vor intra mai multe detalii.
De asemenea: există încă un numitor comun (şi: iniţiator, time-keeper, motivator) al proiectelor editoriale despre care va fi vorba în cele ce urmează – şi al altora din aceeaşi linie, nobilă, a autenticelor exerciţii de admiraţie. Prenume: Robert. Nume: Şerban. Robert Şerban. Poet de primă linie, prozator (deocamdată, din ce se vede public: proză scurtă; dar ceva-ceva ne spune că severineanul – Robert Şerban, ca şi subsemnatul, e născut la Drobeta-Turnu Severin – convertit la Banat pregăteşte şi roman), superstar de televiziune, un extraordinar animator cultural, fin observator & comentator de artă vizuală (a doua sa facultate absolvită e chiar în acest domeniu!). De asemenea: cel care a preluat, după moartea regretatului Cornel Ungureanu, conducerea Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România. Şi – nu puţin lucru pentru un câmp cultural aşa cum e cel românesc, unde managementul ego-urilor e o temă majoră, precum şi o provocare importată şi, vai, mereu actuală: de departe, unul dintre cei mai generoşi oameni – inclusiv în cultură – pe care îi avem în acest moment.
***
Daniel Vighi s-a născut în 9 octombrie 1956. Ar fi trebuit să împlinească, aşadar, 70 de ani în toamna acestui an; pentru proza bănăţeană şi, în egală măsură, pentru proza românească de vârf, moartea sa prematură în 2022 este o pierdere imensă. E, nu mai puţin, o pierdere foarte mare pentru ceea ce am putea numi infrastructura binelui – pentru că, şi civic, D. Vighi („vighiloiul”, pentru cei apropiaţi) era un aristrocratic purtător de „busolă a binelui”. Ioan T. Morar e născut în 13 aprilie 1956; a împlinit de curând 70 de ani. E unul dintre scriitorii de top pe care îi avem – cu o operă deja impresionantă (poezie, proză, publicistică remarcabilă), căreia i se vor adăuga, foarte curând, şi alte titluri. Marcel Tolcea e născut în 28 mai 1956; e şi el deja, iată, septuagenar şi continuă să practice – formula imediat următoare e invenţia aceluiaşi Robert Şerban şi a dat, de altfel, şi titlul unei foarte bune cărţi de interviuri – la Tolce Vita! Vasile Popovici – Bazil, aşa cum îi spun cei apropiaţi – e născut şi el tot în 1956; la fix o lună după naşterea lui Ioan T. Morar, în 13 mai. Alt septuagenar la acest moment, aşadar! Toţi cei patru numiţi aici sunt absolvenţi străluciţi ai Facultăţii de Litere de la Universitatea de Vest din Timişoara. Au fost, de altfel, şi colegi de cămin la vremea studenţiei. Recent, lui Vasile Popovici şi lui Marcel Tolcea le-au fost dedicate două cărţi. Câte una pentru fiecare. Ambele, publicate (unde altundeva?) la Editura Universităţii de Vest din Timişoara, în colecţia (nume foarte inspirat!) Tabula Gratulatoria.
***
40 de doamne şi de domni – din generaţii culturale diferite, nume de rezonanţă ale spaţiului nostru public – scriu despre El, personajul. Despre Vasile Popovici, adică. „Textele din acest volum nu încearcă să construiască un portret univoc. Ele vin de la prieteni şi colegi din generaţii diferite, cu perspective diferite, fiecare având propria memorie a întâlnirii şi a prieteniei cu Bazil. Împreună, compun nu doar imaginea unui intelectual, ci şi pe aceea a unui om care a ştiut şi ştie în continuare să provoace, să incomodeze deseori, dar tocmai de aceea să rămână necesar. În aceste vremuri când relativismul de toate felurile diluează criteriile, iar vocile ferme sunt adesea suspectate de inflexibilitate, Vasile Popovici e o prezenţă distinctă. Rigoarea lui nu e o formă de închidere, ci una de fidelitate faţă de adevăr. Faţă de oameni şi de faptele lor. Iar intransigenţa – atât de rară şi, uneori, incomodă – este, la el, o formă de onestitate”, notează, în preambulul acestei splendide antologii, Robert Şerban. Între cei & cele care au intrări în acest volum-potret afectiv se numără: Brînduşa Armanca, Teodor Baconschi, Dorian Branea, Pia Brânzeu, Mădălin Bunoiu, Eugen Bunaru, Livius Ciocârlie, Gabriela Gheorghişor, Viorel Marineasa, Mircea Mihăieş, Ioan T. Morar, Adrian Papahagi, Robert Şerban, Marcel Tolcea, Vladimir Tismăneanu, Corina Şuteu, Lucian P. Petrescu. De asemenea: Dominic Fritz, Iulia Motoc, Marilen Pirtea. Mai sunt şi alte semnături, cum spuneam. Într-un text răvăşitor – care lasă să se întrevadă (şi să se înţeleagă) mult mai mult decât spune la prima vedere –, Adriana Babeţi scrie despre Bazil Popovici, despre mama acestuia şi despre mult mai mult: „poate e cum spune un mare filosof. Că viaţa ne protejează memoria ca o mamă care îşi alăptează copilul fără să-l trezească din somn. Atunci, ce face ea, viaţa, cu firavele noastre amintiri din copilărie? Le stinge treptat, ca o scufundare într-un somn adânc, fără vise, ca să ne apere de ceva care ne-ar putea răni. Şi atunci şterge amintirea încet sau brusc, pentru că ne obligă să trăim mereu cu ochii deschişi, doar în prezent. Deci ne ocroteşte de un trecut rău. Sau, dimpotrivă, viaţa ne hrăneşte zi de zi amintirile vechi cu un sunet, cu umbra unui miros sau a unui gust, cu o pată de lumină care cade pe un zid. Iar amintirile acelea ţâşnesc din întuneric ca o jerbă strălucitoare şi retrăim ceva întâmplat demult, de parcă am fi într-un vis”.
***
33 de semnături – 33 e, sigur, un număr care îi face mare plăcere unui mare degustător de simboluri şi de ezoterisme precum e cel aniversat (în portofoliul de autor al acestuia nu stă doar volumul dedicat Părintelui Avramescu – Ultimul avangardist, apărut la finele anului trecut la Polirom –, ci şi altele care adâncesc această generoasă linie tematică) – am numărat în volumul antologic dedicat lui Marcel Tolcea. Între semnatari: Brînduşa Armanca, Adriana Babeţi (care stă la un „taifas ghiduş” chiar cu Marcel mai cel!), Adrian Bodnaru, Eugen Bunaru, Mădălin Bunoiu, Şerban Foarţă, Lucian Ionică, Viorel Marineasa, Mircea Mihăieş, Călin-Andrei Mihăilescu, Virgil Mihaiu, Ioan T. Morar, Silviu Oravitzan, Robert Şerban, Marilen Pirtea, Florin Toma. Şi: Călin Mihăescu, Andra Mateucă, Alexandru Potcoavă, Alexandru Condrache, Luciana Friedmann, Jan Cornelius. Şi mai sunt! Robert Şerban: „Când le-am spus multora care ar fi trebuit să semneze aici că punem la cale o carte pentru Marcel fiindcă face şapte decenii, mai toţi ne-au replicat: Fiţi serioşi, vă ţineţi de glume, cum 70?! Firească reacţia, întrucât există oameni care împlinesc vârste şi oameni care le dezmint. Marcel e cu dezminţitul. Până la urmă am reuşit să convingem o mică parte dintre prietenii sărbătoritului că, zău!, omul nostru chiar schimbă prefixul: astfel, conspiraţia afectivă ne-a ieşit”. Şi tot el, inclusiv în calitate de bun cunoscător, cum spuneam şi mai sus, al conceptului de „La Tolce Vita”: „rezultatul nu e un portret oficial, ci unul viu, mişcător, muşcător, tandru, jucăuş. Da, fiindcă Marcel al nostru nu e numai un scriitor şi un companion sclipitor, ci şi o stare de spirit contagioasă. Una în care umorul nu-i podoabă, ci tonic. În care autoironia e o formă de igienă interioară, iar ironia – catifea. În care jocurile de cuvinte nu-s exerciţii gratuite, ci artificii de inteligenţă şi poeticitate, aprinse când trebuie, ca să (ne) lumineze, nu să ne facă să clipim des ori ca să ne dea ochii peste cap. Asta întrucât el e genul de intelectual ce nu apasă gândurile şi ideile, ci le face mai aerodinamice şi apoi le lasă să circule cu viteză. Cine i-a stat prin preajmă ştie că nu face paradă de cultură, ci o strecoară firesc. În conversaţie ori în tăcere”. Un ultim detaliu, aparent marginal: Marcel Tolcea este un foarte bun jucător amator de tenis (i-a ţinut piept, de mai multe ori, lui Cristian Tudor Popescu – la rândul său, un foarte bun jucător de tenis). Tenisul e un sport (şi) al dialogului. Pentru a da un răspuns lateral întrebării care dă titlul acestui Focus: Timişoara e altfel şi pentru că acolo (şi la UVT) „cultura e capitală” şi dialogul e capital cultural.
***
Adevărul şi numai adevărul
Mircea Mihăieş – spirit rector al Banatului, om-instituţie al zonei – e născut în anul 1954. A fost coleg de facultate, cu doi ani mai mare, şi cu Marcel Tolcea, şi cu Vasile Popovici. Au stat, pentru o vreme, în acelaşi cămin studenţesc (16, dacă nu cumva memoria mă înşală...). Cu ceva vreme în urmă (cu 3, mai precis: în 2023; volumul a fost anume gândit/ conspirat pentru ca să îi parvină sărbătoritului la 1 ianuarie 2024, când a împlinit 70 de ani; ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel...), la aceeaşi EUVT (Editura Universităţii de Vest – consultaţi siteul acestei edituri, veţi vedea că e una dintre cele mai dinamice dintre editurile de profil de la noi), în aceeaşi colecţie, cu aceeaşi (ca şi la cele două cărţi dedicate lui Bazil & Marcelino) complice decisivă (Marilena Tudor) şi, desigur, într-o formulă similară cu cele două volume menţionate mai sus a apărut cartea Tu eşti Mircea?. Pe coperta 1 a cărţii apare menţionat „volum coordonat de Cristian Pătrăşconiu şi Robert Şerban”. Adevărul – şi numai adevărul (pe care profit de această ocazie să îl spun, cu toată admiraţia, cu iubire frăţească şi cu tot respectul pentru ceea ce face şi ceea ce este cel care îmi e, şi aici, coleg de pagini/de revistă) – e că Robert Şerban a dus greul la această carte. El e cel care a adus majoritatea textelor – şi tot el, cel care a pus titlul cărţii; eu, 5%, cel mult 10%. Adevărul trebuia spus o dată şi odată...