Nu era nimic ciudat în faptul că îşi impusese acest termen – exact un an – înainte să poată să se uite la pozele din călătoriile cu ea. Din contră, ce putea fi mai normal decât să laşi rana să se vindece, aşa se zice, nu?, să laşi scoarţa copacului să se închidă, înainte de asemenea manevre periculoase, care te pot dezechilibra. Altceva era ciudat, anume că abia aştepta să vadă pozele alea. Ajunsese să se gândească la timpul pe care îl va petrece cu ele ca la o bucurie, un fel de recompensă. Sau poate nu era o bucurie, nu avea cum să fie, dar măcar era ceva puternic, ceva asemănător vieţii, diferit în orice caz de materialul din care erau confecţionate toate zilele lui. Îşi făcu socoteala că totul va dura cam jumătate de oră şi se instală în grădină plin de speranţă. Această grădină, deşi doar o fâşie de pământ de exact două palme între zidul casei lui şi gard, pe latura cu intrarea, era marea realizare a vieţii lui. Pe de-o parte pentru că se judecase cu primăria pentru ea şi câştigase, o victorie care îi mersese la suflet, iar pe de alta pentru că acea minusculă grădină, deloc departe de centrul oraşului, era ceva nepreţuit, între atâtea blocuri cu patru etaje. Luna mai era luna lui preferată, când se înconjura de aliaţi cu frunze. Şi iată că înfruntă prima poză cât se poate de bine: ce-i drept, niciunul dintre ei nu apărea în ea, erau doar nişte munţi. Bine, munţii ăştia includeau particule din ei doi, dar în doze homeopatice. Acest contact îi dădu încredere, era el însuşi o victorie: să poţi să confrunţi trecutul, cum se zice. Foarte satisfăcător. Ia să vedem mai departe. Mesteceni, stânci. Apoi chiar el. Faţa lui idioată, deşi pozele fuseseră deja selectate, pe cele mai proaste le eliminase încă de-atunci, faci o selecţie, e normal. Dar chiar şi cele care rămăseseră erau proaste, pentru că ăsta era materialul. Era totuşi mai tânăr atunci, asta se vedea imediat, deşi trecuseră doar cinci ani, dar fuseseră cinci ani speciali, exact anii în care te schimbi. Toată viaţa el avusese aproape aceeaşi greutate, iar apoi, în ultimii cinci ani, devenise alt om, se îngrăşase. Cel mai mult după despărţire, dar deja în anii de dinainte începuse să lucreze cu încăpăţânare la acest proiect, se îngrăşase de parcă ăsta era marele lui pariu existenţial. Nu că ar fi mâncat mai mult sau ceva diferit, deloc, dar corpul lui decisese pur şi simplu să se avarieze, cu o determinare oribilă, fără sprijinul sau intervenţia lui. Ea nu apărea încă în poze, sau apărea doar în măsura în care ea le făcuse. A ei era privirea, iar privirea cuprindea aceste peisaje sărace pe care i le oferise el, pentru că de altceva nu fusese în stare. Iar apoi, dintr-odată, pentru prima oară după atâta timp, chipul ei – de la care nu-şi întoarse ochii, ca şi cum, în mizeria lui, bea şi el acea cupă până la fund, acea cupă a morţii, prezentate sub forma frumuseţii, căci soarta mai făcea încurcături. Erau zâmbitori amândoi, pentru că aşa sunt oamenii în poze, minţind de îngheţau apele, aşa se zice, sau poate nu minţeau chiar aşa. Culoarea veselă a hainei ei îi aduse lacrimi în ochi, fără să înţeleagă de ce. Culoarea aceea, inocenţa demersului ei. Înţelegea puţin din ceea ce simţea când vedea aceste fotografii. Din nou chipul ei, spunând atâtea mii de lucruri, din care el atunci înţelesese tot puţin. Cum de am lăsat-o să plece, se gândi, cum de nu am găsit cuvintele simple, din inimă, care să o facă să zică, a, păi de ce nu zici aşa?!, în cazul acesta, nu voi mai pleca, vom fi împreună şi fiecare dintre noi va fi pe jumătate nemuritor. Apoi pozele cu coregrafie mai atentă făcură loc câtorva poze din camera lor de hotel, haha, da, de-abia ajunseseră în Parâng că el se îmbolnăvise şi zăcuse toate cele patru zile de vacanţă, şi se fotografiase înfăşurat în cearşaf, palid ca o sticlă de borş. Ea era într-un colţ, trasă şi ea la faţă după ce îl veghease toate nopţile alea, dă-mi, fă-mi. O vacanţă ratată, te-ai fi gândit, deşi în realitate fusese cât se poate de bună, pentru că atunci îşi dăduse seama că ea era un om de aur, pe care chiar te puteai baza. Începu să se plimbe prin grădina lui care nu permitea decât un drum de patru paşi încoace şi apoi patru paşi încolo. Frunzele lalelelor erau puţin îngălbenite la vârfuri. Bobocii de iris germanica erau un pic bruni. Ăsta e îngheţul ăla de la sfârşitul lui martie, se auzi el gândind, fără îngrijorare, ca şi cum scopul lui ca grădinar ar fi fost ca florile să nu se mai deschidă. Trecu la un .jpg în care îl aştepta ea pe vârful muntelui, şi de data asta ceva era altfel decât îşi amintea el. Oare nu cumva uitase vreun detaliu al corpului ei? Fotografia era ca un desen care e din toate punctele de vedere corect, şi totuşi ceva nu era în regulă. Apoi poze cu fiecare din ei, cu rucsacul în spate prin zăpadă, poze făcute pe furiş. Îşi dădu seama că niciodată nu se uitase la pozele astea aşa atent ca acum. Şi ce sens ar fi avut să se uite la ele atunci, când călătoriile erau încă aşa vii în capul lor?! La întoarcerea din ele, pusese pozele deoparte, cu toată încrederea, ca să fie revăzute la aniversări, sau alături de copii, haha, de nepoţi. Dar nu avusese minima perspicacitate să înţeleagă că ori de câte ori o fotografia, zâmbind de plăcere în timp ce căuta un cadru mai bun, cocoşându-se sau lăsându-se caraghios pe vine, nu făcea de fapt altceva decât să adune material pentru vremea de după moartea acelei relaţii. Şi că de câte ori apăsa bucuros pe discul alb de pe ecranul iphoneului, care înlocuise declanşatoarele de pe vremuri de la aparatele Zenith şi Pentacon, şi trimitea asupra ei unda de iubire care era însuşi principiul optic al fotografiei, nu făcea decât să contribuie la studiul aprofundat al despărţirii. Dar ce era să facă altceva?! Iar adevărul e că în majoritatea pozelor apărea el, pentru că asta era inima ei bună, şi faptul că în unele apărea strâmb sau cu un ochi închis nu era vina ei. Iar aici erau amândoi, într-un turn din Arezzo, fericiţi pentru că tocmai fuseseră urmăriţi pe stradă de trei pisici cu feţe serioase, ca de funcţionari publici. Se ridică iar, de data asta copleşit de îndoieli. La ce putea folosi toată această ordalie? Trandafirii aveau frunze lucioase şi lăstari roşiatici, dar, evident, apăruseră şi mici colonii de afide. Le împrăştie cu un jet de apă din furtun, fără răutate, dar era greu ca lupta să nu devină personală. La crini la fel, erau mici rosături pe frunze, se pare că pe undeva se ascundea şi gândacul roşu al crinului. Întoarse câteva frunze şi văzu nişte puncte portocalii. Se feri să reacţioneze în vreun fel, de parcă atunci dăunătorul ar fi ghicit că el a aflat şi ar fi putut să conceapă o altă strategie, încă mai primejdioasă. Întors la ecranul computerului, fără să se aşeze, o văzu în faţa cinematografului, în ţinută de sărbătoare. Până la urmă fuseseră aproape singuri în sală. Iar în poza următoare îi zâmbea de deasupra valizei deschise în care erau ghemotoace de diferite culori. De data asta purta un tricou larg, care stătea puţin sucit, şi zâmbea. Şi abia atunci el îşi întoarse ochii, ca şi cum ar fi fost lovit în obraz. Dar fotografiile următoare nu mai aduseră senzaţia asta. Ea apărea mai rar în ele, deşi bineînţeles că îi aminteau o mie de chestii. O poză cu cai îl săgetă, totuşi. Da, ea îşi dorise foarte mult acele zile de călărie şi el se dăduse peste cap să ajungă amîndoi la Navarredonda de Gredos. Erau nerăbdători să călărească prin văi cu vulturi rotindu-se deasupra şi prin chei de granit şi aşa mai departe. Odată ajunşi acolo însă, în dimineaţa perfectă, se dovedise că lui îi era frică să se suie pe cal. Ea mai întâi râsese, aşteptase, apoi încercase să-i explice, să-l convingă, apoi se întristase. El stătea acolo şi se uita la ea, bleg. Insistase să călărească măcar ea, fără el, dacă – dacă tot... Iar ea, în loc să facă o scenă, în loc să spună că acum nu mai are chef de nimic altceva decât să se ducă la aeroport, plecase totuşi o oră sau două cu calul. Pentru ca totul să nu fie penibil, irosit, cum se zice. A, iar aici era o vilă în care stătuseră când fuseseră mai fericiţi ca oricând. Avea şi un nume extrem de neobişnuit, îl traduseseră ei cu dicţionarul şi însemna „paradisul melancolic”, sau „mohorât”, cam aşa ceva, în orice caz nu „paradisul pierdut”, tocmai asta era amuzant, de altfel erau în Thailanda. Da, iar după ce se întorseseră acasă el nu se putuse abţine şi, fără să ştie ea, lăsase pe pagina de net a vilei o recenzie negativă, doar pentru că se certase cu proprietarul pentru o tâmpenie care, în viziunea lui de client, nu corespundea cu ceva sau nu era conformă cu altceva. Cum putuse el să rămână totuşi meschin, după ce cunoscuse fericirea?! Închise laptopul şi se ridică iar în picioare. Avusese o clipă impresia inexplicabilă că dacă merge mai departe o să înceapă să vadă poze din călătorii pe care nu le făcuseră niciodată, apoi poze cu nunta care nu existase şi cu copiii pe care nu-i avuseseră, cum se zice. Se plimbă absent în lungul fâşiei lui de grădină şi într-un târziu se aplecă în dreptul unuia dintre trandafiri, apucă strâns tulpina lui spinoasă cu palma şi, cu mare grijă, îl smulse cu rădăcină cu tot din pământ şi îl lăsă încetişor pe pământ. Ascultă cu interes o maşină care se auzea în depărtare, apoi se gândi, OK, bun, se pare că era nevoie de măsuri drastice, aşa că nu avea să se mai uite la pozele astea vreme de cinci ani, da, exact: cinci ani de zile nu avea să mai deschidă absolut nicio fotografie de-a lor. Dar deja în spatele acestui gând apăru bucuria de a le mai vedea cândva, oricât de târziu.