Cred că e imposibil să le explici unor români, tineri azi, de ce alţii, şi ei odată tineri, au o mitologie... iugoslavă, în care zeiţa supremă poartă numele Vegeta. Aş încerca, totuşi, aşa: ştie toată lumea sensul expresiei „Fără sare şi piper”; ei bine, în lumea „Fără sare şi piper” (printre multe altele) din România comunistă, Vegeta era condimentul care dădea gust şi miros! Dintre toate câte ajungeau aici prin micul trafic din Iugoslavia, condimentul s-a impus ca simbol al întregului proces. Sigur, existau şi ciocolata, şi guma, şi blugii ş.a., dar Vegeta le-a luat, istoriceşte, faţa. Cred că ăsta e şi motivul pentru care traducătorul/ editorul român a ales să includă cuvântul în titlul unei cărţi care, în original, se numeşte simplu Epoca de aur (Epoca od zlata). Vegeta însemna Iugoslavia, iar Iugoslavia însemna Occidentul tangibil.
Nu sunt mulţi străini care au scris despre România anilor ’80, dar sunt câţiva. Ţin musai să amintesc „Romanul sclipitor şi captivant al lui Patrick McGuinness” – dacă aşa a zis însuşi David Lodge! – Ultimele o sută de zile. Un roman despre sfârşitul comunismului în România (Polirom, 2012) şi – poate strâmba oricine din nas, nu-mi pasă – Sfârşitul şoaptelor. Decembrie 1989 (Epica, 2022, în original I Must Betray You) al Rutei Sepetys şi Dosarul Bucureşti (Corint Fiction, 2022) al lui William Maz.
La Aco Stankovic e cu totul altceva. Scrierea sa nu are nimic thriller, la el viaţa de zi cu zi din epocă e chiar subiect, nu context. Având oarecare porniri sociologizante (un capitol se şi numeşte „Oră de sociologie pe stradă”), am putea spune că abordarea sa se încadrează în categoria „Observaţie participativă”. El nu mai e chiar străin, nu priveşte cu totul din exterior, de vreme ce aproape că se stabilise aici. Sârbul stătea ca tot românul la coadă – „Eram nevoit să cumpăr în fiecare dimineaţă câte un litru de lapte pentru fiică-mea care abia se născuse” (p. 219) – căci, deşi privilegiat în multe privinţe, la „Produsele de bază” nu putea avea acces decât pe căile muritorilor de rând. Reţinem că în 1990 „Era prima dată în aproape cinci ani de viaţă în România când vedeam pâine călduţă” (p. 177) – vorbim de pâine „De la ajutoare”, care plecase caldă din... Ungaria.
Acest autor, care pare să fi răsărit de nicăieri, se dovedeşte foarte discret în ceea ce priveşte viaţa sa, fără a lăsa impresia că e secretos. Vorbeşte mai degrabă din decât despre experienţele sale. Ştim că provine dintr-un orăşel din nord-vestul Serbiei, că a absolvit Universitatea din Belgrad (buna pregătire umanistă răzbate în fiecare pagină) şi că, în loc să îşi vadă de serviciu ca un bun cetăţean al unei ţări, totuşi, socialiste, a ales să devină unul dintre „Aventurierii, bişniţarii şi valutiştii iugoslavi” care „Erau o prezenţă constantă în ultimul deceniu al «epocii de aur» în localităţile din partea de vest a ţării, în special la Timişoara”, după cum scrie traducătorul în prefaţă (p. 7). Atenţie, micul trafic nu era unidirecţional! Cei care aduceau marfă în România se întorceau cu altă marfă în Iugoslavia! Pentru tânărul Aco, bişniţa pare să fi fost însă mai degrabă un pretext pentru a trăi lucruri demne de a fi povestite şi pentru a culege poveşti de la cei cu care intra în contact. Vorbeşte rar, fugitiv şi vag despre învârtelile concrete („I-am vândut ieftin, la preţ de Timişoara, câteva plicuri de vegeta, după care ne-a condus să vedem ce marfă se găseşte în marile şi cunoscutele magazine ale capitalei”, p. 74).
În centrul poveştii se află, fireşte, Timişoara celei de a doua jumătăţi a anilor ’80, căreia i se schiţează o geografie istorico-simbolică, dar pornind de la şi revenind mereu la ea, autorul se plimbă mult în spaţiu şi timp. Retrospectiv, a considerat necesar să precizeze de la început că „Dacă vii la Timişoara, primul mare oraş după graniţa iugoslavo-română, nu înseamnă că ai ajuns cu adevărat în România” (p. 15). A mers la Severin, la Bucureşti, în Moldova, a petrecut într-un sat din Câmpia Dunării şi, adesea, întâlnirile şi întâmplările i-au prilejuit coborâri în timp, istorice şi biografice, şi/ sau abateri în spaţiu. Cu moş Obrad din Mehala rămânem aproape în Banatul interbelic. Dintr-o clădire de pe Calea Griviţei, care îşi aştepta demolarea, ajungem la o enigmă panbalcanică, iar de la un apartament din apropierea Cişmigiului se dezvoltă nucleul unui roman a cărui acţiune se mută din Bucureştiul interbelic în Viena ocupată de Hitler pentru a reveni în Bucureştiul comunist.
În ansamblu, este povestea întregii regiuni central-est-europene, până aproape de Trieste, unde „Exista o gară tocmai la frontiera iugoslavo-română. Pe o uşă urcai din Iugoslavia, pe alta coborai în Italia” (p. 61). Cel mai puternic simbol al acestui microunivers este „Trenul cehesc”, care „De la mijlocul lunii mai până la jumătatea lui octombrie, circula în fiecare zi [...] între Praga şi oraşul Burgas la Marea Neagră [ocolind litoralul românesc, n. M.G.]” şi, „Având în vedere că-n acel tren se puteau cumpăra ciocolate, bomboane şi cafea ness, era perceput de către cetăţenii români ca un fel de free-shop pe şine” (p. 132). „Lagărul comunist” apare deci ca un continuum – prin micul trafic, prin turism, traiul întru multe asemănător –, dar şi ca un spaţiu al multiplelor rupturi obiective (frontierele, ţările comuniste, traiul întru multe diferit) ori subiective (imaginarul istoric al oamenilor). Românii, de exemplu, „Aveau obiceiul să-i numească sârbi pe toţi iugoslavii” (p. 157), nedându-şi seama de diferenţe. Până la un punct, acestea erau benigne: aşa cum „Timişorenii şi bănăţenii în general nu aveau o părere foarte bună despre olteni” (p. 155) – să notăm şi constatarea ospătarului din „Trenul cehesc” că „Între Orşova şi Craiova dispar mai multe linguri şi cuţite decât pe tot restul traseului” (p. 132) – şi „În folclorul oral al iugoslavilor există multe glume vizavi de lenea proverbială a muntenegrenilor” (p. 51). Până la un punct, căci orice astfel de stereotip are potenţial exploziv! La noi, puterea avea să încerce, fără succes, să-i folosească pe craioveni contra timişorenilor, inducându-le ideea că revoltele „Au fost provocate de către reprezentanţii minorităţilor naţionale, adică maghiari, germani, sârbi, fapt care putea stârni sentimente şovine în inimile revoltate ale oamenilor” (p. 155). În Iugoslavia, lucrurile erau şi mai complicate/ grave. Semnale ale conflictelor din anii următori existau deja (vezi povestea „Salva de onoare”), dar românii nu le puteau recepta, orbiţi de „Bogăţia” iugoslavă.
O parte consistentă a cărţii e dedicată Revoluţiei de la Timişoara, prezentată pe zile, de pe 16 până pe 22 decembrie 1989. Aici, „Observaţia participativă” dă cele mai bune rezultate. Fără a excela prin rigoarea istorică (unele detalii sunt evident eronate), Stankovic a reuşit o densă reconstituire a atmosferei din oraş – „Nu am avut timp să despic firul în patru în perioada în care am participat la demonstraţii, mai degrabă m-am uitat cu curiozitate la feţele oamenilor, căutând să identific acel neastâmpăr care provoacă coliziuni sociale insurmontabile” (pp. 169-170). Acest subiect merită o analiză distinctă, prin coroborare cu alte mărturii, inclusiv din cealaltă parte a baricadei.
Mă interesează în special două chestii aparent frivole. Mai întâi... berea! Tânărul Aco era mare amator. După ce lucrase într-o fabrică sârbească, unde „Puteam să beau câtă bere vreau”, ajunsese la marfa românească: „Prima bere pe care am încercat-o în România a fost la Turnu Severin. Cum am luat o gură am şi scuipat-o. Mai târziu aveam să mă obişnuiesc cu acel gust, dar într-adevăr era de proastă calitate”. Când mergea în Iugoslavia, prefera să bea doar tărie, pentru a nu strica „Gustul berii româneşti cu care mă obişnuisem atât de greu”, iar „Când mă întrebau românii dacă îmi place berea lor, le răspundeam că totul depinde de gustul celui care bea, cu cine bea şi cu ce ocazie. Şi astfel, la o bere, urmau inevitabilele discuţii despre... bere”. Se vorbea despre o bere mitică, pe care nimeni nu o gustase: „Semăna aproape cu un basm – a fost odată o bere care se numea Azuga” (p. 88). Sârbul avea să o descopere întâmplător, nimerindu-se într-un vagon de dormit cu... Nicu Alifantis. „A fost, într-adevăr, cea mai bună bere românească pe care am băut-o până atunci. Când mi-a propus să le bem şi pe celelalte două, am refuzat ştiind cât de greu se găseşte” (p. 91). V-o spun eu că până la berea din „Trenul cehesc” mai era cale lungă.
Apoi... femeile! Madeleine, Mirela, Mihaela... Stankovic vorbeşte mai degrabă despre tensiuni decât despre relaţii amoroase. Etericele sale personaje feminine sunt splendide, dar au ceva neveridic şi mi-au adus aminte de ce spunea Nicolae Manolescu despre Augustin Buzura: „Expert în psihologia feminină... n-a fost niciodată”. Şi, totuşi, cred că sârbul nostru a priceput multe („ştiam de mult că atunci când o femeie îi spune unui bărbat că-i bun, sentinţa seamănă cu textul unui epitaf”, p. 215) şi, tocmai de aceea, a încercat o formă de evaziune. Cele pe care le-a reţinut în carte trebuie să fie mai degrabă excepţii. Cumva, a recunoscut-o de la început: „Voi avea ulterior ocazia să cunosc [...], tocmai în momentul în care-mi pierdusem speranţa că există aşa ceva, nişte fete deosebite” (p. 15).
VEGETA trip este o carte a mărunţişurilor lumeşti de altădată, din care s-a născut „Nostalgia după Epoca de aur”, „După vremurile lejere din timpul regimului Ceauşescu”, pe care Stankovic a constatat-o la mulţi prieteni români încă de la începutul anilor ’90. Restul e politică!