În textul de luna trecută am scris că între Beatles şi Rolling Stones îi aleg pe primii, acum, spre finalul vieţii. N-a încăput mărturisirea că pe Stones i-am „Pus să cânte” de mai multe ori decât pe Beatles, în lunga şi variata mea carieră de ascultător. Erau zile, săptămâni şi chiar luni întregi când nu suportam deloc să aud vreo armonie Beatles; n-au fost asemenea perioade fără ceva Stones! Ştiu să lălăi o sumă de melodii beatlemaniace; însă, de câte ori am simţit nevoia unei descărcări erotice, a unei destinderi după încordarea clipelor de brutală tensiune sau, pur şi simplu, o încurajare pentru asumarea altor paşi pe poteca abruptă a vieţii, m-am „Sonat la cap” şi-am rostogolit printre dinţi riff-ul de început al emblematicei I can’t get no Satisfaction. Asta e o recunoaştere necesară şi nu prea nevinovată a faptului că oricât de bună şi frumoasă ar fi (şi este!) muzica Beatles, piesele Rolling Stones au mai mult lipici la urechile rockerului de rând sau de elită.
Rolling Stones nu doar că e cea mai mare trupă de rock din lume – şi din toate timpurile trecute, prezente şi viitoare! –, cum proclamă vulgata reclamelor de unică folosinţă; este şi un fenomen social, apărut în perioada optimă a istoriei contemporane şi dezvoltat cu iscusinţă de profesionişti lucizi. Cumva, publicul anilor 1960, răspândit pe tot globul, nu doar în ţările Occidentale, aştepta sau avea nevoie de ceva asemănător „şocului” Rolling Stones. O afirma prin 1966 Brian Jones, co-fondatorul trupei, mort în cel mai dur stil rockeristic: beat, drogat & înecat în piscină! (Oare se poate spune că există un stil rockeristic de a muri? Cred că da, fiindcă au murit atâţia rockeri din cauza abuzului de droguri, alcool şi alte nebunii, încât a defini un exces printr-un cuvânt cuprinzător nu pare... excesiv!) Care să fie factorul esenţial în impunerea mondială a „Tratamentului” Rolling Stones? Indiscutabil, lipsa de falsitate în acte, vorbe şi muzică. Tineretul acelui deceniu (când toate s-au răsturnat, vorba uitatului clasic rus) simţea îmbâcseala culturală şi ocupaţională drept atentat la viitorul propriu, la idealurile generaţiei, la existenţă în sine. A fi liber traducea nevoia de schimbare, de redefinire a noţiunii de individ, de grup social, de paradigmă statală. (Oare câţi englezi nu încearcă şi azi să schimbe forma de guvernământ a ţării lor?) Anglia anilor 1960 sufoca prin impozite, dar şi prin făţărnicia clasei aristocratice guvernatoare, care ţinea să-şi conserve privilegiile proclamând, cu ipocrizie şi cinism, puritanismul ca normă socială. În ipocrizie au lovit faptele şi cântecele Rolling Stones, generând faima negativă a componenţilor, în opoziţie cu aura pozitivă marca Beatles. Imaginea de „Băieţi răi”, confecţionată de-un manager şmecher, a fost preluată şi dusă aproape la perfecţiune de solistul vocal, Mick Jagger, devenit el însuşi, după 1970, abilul manager al trupei. Peste ani, Jagger juca rolul neştiutorului, declarând în câteva rânduri că n-are habar cum au ajuns faimoşi. Însă ştia foarte bine – şi admitea modest la cea de-a 60-a aniversare a trupei: s-a convins de la primele apariţii pe scenă, când preluau piese din repertoriul cântăreţilor negri din SUA (chiar numele trupei provine de la un blues compus de Muddy Waters), că el este născut pentru spectacol, iar rostul lui în lume e să-i distreze pe ceilalţi! Să fie tot o formă de ipocrizie sau un cinism – ambele inevitabile când ai acumulat o avere niţeluş indecentă într-o lume polarizată la maximum? Nu ştiu.
Am pomenit de cinism provocat de atitudinea, alegaţiile şi flegma celuilalt tip care defineşte brandul Rolling Stones: Keith Richards. Omul e de-o francheţe inconturnabilă, rezultatul vieţii „De basm” (aprecierea lui), în care norocul a însoţit talentul, iar împrejurările i-au pus în evidenţă caracterul. N-am pregătirea necesară ca să evaluez expresivitatea partiturilor sale chitaristice; mi-e suficient că le fredonez în cele mai neaşteptate momente. Pentru mine, valoarea lui Keith se vădeşte în frazele prin care a subliniat importanţa bluesului negru – în direct, într-o emisiune TV difuzată în toată America, la o oră de vârf din 1964. Curajul lui a însemnat enorm pentru oamenii de culoare din ţara cu cea mai mare bogăţie din lume, dar şi cu inechităţile cele mai flagrante. Cinismul de azi al lui Keith e indigest uneori; însă lumea contemporană îl merită din plin.
În urmă cu trei decenii am scris despre un concert Rolling Stones folosind ca titlu sintagma Frumuseţea diavolului, preluată de la filmul francez cu Gérard Philipe, regizat de René Clair. Diavolul părea Mick Jagger, fireşte, „Obiectul sexual” cel mai dorit la vremea lui de nestăpânitele femei. Privesc (şi priviţi!) la coperta ultimului album Rolling Stones – Foreign Tongues (2026, Polydor/ Promotone), pictată de Nathaniel Mary Quinn. Oare ce visuri obscure îl bântuie pe nu prea tânărul artist? Suspectez că cine se înhăitează cu „Nenorociţii” de Stones, aşa păţeşte!