O durere morală autentică nu dispare nicicând din fiinţa care a încercat-o, se păstrează într-însa aidoma paginii unei cărţi pe care ai citit-o şi ai aşezat-o într-un raft.
*
Distanţa, o obiectivare suverană.
*
Scriptor. Câteodată prea puţine cuvinte, alteori în exces, precum diferenţa dintre o zi de caniculă cu aer stagnant, înnăbuşitor, şi alta cu o furtună devastatoare.
*
„Iubirea nu cunoaşte limite. Intelectul discursiv are limite. Imaginea are şi totuşi nu are limite; ea e o creaţie care se creează într-una lăuntric, fiind creatoare şi totodată încheiată. Imaginea plutitoare, ca taină; ea e intangibilă, neexpusă la toate. Ca imagine, nu are o prea mare «publicitate»; ea are caracterul misterios al divinului, taina lui; prin aceasta are «ubicuitate». Imaginea izolează şi are un efect izolator. De aceea e un cerc magic; o pavăză în faţa angrenajului lumii.” (Max Picard)
*
Autentica tinereţe intimă am trăit-o în jurul vârstei de 40 de ani. De prisos aici o motivare pe care o cred posibilă în introspecţie. După care a urmat un soi de declin. A.E.: „Cum, maturitatea poate fi un declin?” Hai să vorbim despre altceva.
*
Amintiri, uneori clipe de o intensitate devastatoare, aidoma unui eros trădat, care pot duce în pragul sinuciderii.
*
Obsesie. Cauţi un lucru cu atât mai asiduu cu cât îţi dai seama că ştii unde se află.
*
Un vis asemenea unei datorii cu o scadenţă ce se prelungeşte fără termen, cu toate că tu ai fi dispus s-o achiţi.
*
Scriptor. A scrie înseamnă a fi într-un fel sau altul inadaptat.
*
Masochism? Damnat al scrisului fiind, te regăseşti în starea ta ca într-una ideală.
*
„Pe baza principiului că numai durerea poate să fie mai puternică decât răul şi numai ea este în stare să-l înfrângă, în conformitate cu sintagma nihil redemptum, nihil assumptum şi în virtutea teoriei cristologice a substituţiei, Dumnezeu primeşte în sine atât păcatul cât şi suferinţa. Mântuitorul se încarcă nu numai cu suferinţe, devenind suferind, ci şi cu păcate, devenind păcătos; mai mult, devine cel mai mare păcătos şi cel mai mare suferind. Dumnezeu se încarcă de păcatul comis de om şi suferă ca un nevinovat; răul pe care l-a înfrânt şi l-a cunoscut numai ca posibilitate, şi pe care îl păstrează în sine numai ca pe o posibilitate, odată realizat de om, şi-l asumă ca fiind într-adevăr real, iar suferinţa omului, ca păcătos, el o ia asupra sa, până la sacrificiul suprem.” (Luigi Pareyson)
*
Senectute. Numele de persoane dispar. Lumea cade în anonimat. Până una-alta îşi face serviciul doar memoria vizuală.
*
Memoria unei fiinţe dragi o asumi nemijlocit prin durerea fiinţei tale. Textual, printr-o durere stilizată.
*
La pierderea unei fiinţe apropiate ai simţământul că propria ta viaţă e meschină, nedemnă. S-ar impune un soi de sacrificiu al sinelui.
*
„Goethe a fost cel dintâi care a spus că vorba tipărită e doar un înlocuitor al vorbei rostite. Faptul este incontestabil. Cuvântul tipărit se debarasează aproape în întregime de omul care l-a scris şi l-a tipărit. (…) Goethe avea dreptate, dar nu total. Vorba rostită, la rândul său, e doar un fragment din vorbirea autentică. Nu spui tot ce vrei să spui. (…) Leo Frobenius, care în câteva rânduri a vizitat toată Africa, observând cu surprindere că indigenii nu-l înţeleg niciodată bine pe european chiar dacă acesta le stăpâneşte perfect limba, şi-a dat seama care era explicaţia acestui fapt. Şi anume că europeanul abia dacă gesticulează, iar pentru negru a vorbi, a spune nu înseamnă doar a pronunţa, a mişca limba şi buzele, ci a-şi pune la contribuţie tot trupul: mâini, braţe, gambe, pupile negre ca tăciunele, albul ochilor.” (Ortega y Gasset)
*
Cum l-aş putea uita pe acel animăluţ drag, atâta timp cât privesc locurile în care-l vedeam în diverse momente ale zilei şi nopţii? Durerea venind din decorul absenţei sale.
*
Tendenţiozitatea paradoxală a absurdului pe plan estetic, tocmai din iraţionalitatea urmărită ca atare.
*
Senectute. Necontenit dispar cunoştinţele în diverse direcţii aidoma frunzelor unui copac la finele toamnei. Dar frunzele sunt inumerabile. Uiţi ceea ce-ai uitat. Ajungi nu o dată la o ignoranţă impudică.
*
Pentru a scrie autentic se cuvine nu o dată a te lua în seamă până la durere, până la dramatism. Altminteri îţi poţi da impresia de pastişă.
*
„Toţi cei ce-au simţit acea stare numită inspiraţie cunosc entuziasmul brusc ce este singurul semn al unei idei strălucite ce ne vine în minte şi care, ivindu-se, ne sileşte să pornim în goana mare pe urmele sale, făcând pe dată cuvintele maleabile, transparente, oglindite unele într-altele. Cei ce au cunoscut această stare fie şi numai o singură dată, ştiu că orice idee, oricât de exactă li se pare, că orice concepţie, oricât de ingenioasă le apare, nu merită osteneala să fie exprimată, şi ei aşteaptă să renască acele elanuri de entuziasm ce sunt singurul semn că lucrul ce urmează a fi spus merită osteneala de a fi spus şi va putea mai târziu stârni şi-n alte inimi acelaşi entuziasm.” (Proust)