În prima parte a vieţii, până pe la 35 de ani, am fost interesat (destul de serios) atât de învăţătura budistă, cât mai ales de hinduism (făceam chiar exerciţii yoga, meditaţie şi contemplaţie), determinat de dorinţa de a cunoaşte, de exotismul fascinant al domeniului, dar şi de înrâurirea unor personalităţi culturale, româneşti (Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Sergiu Al-George) sau universale (Arthur Schopenhauer, Friedrich Nietzsche, Carl Gustav Jung, Heinrich Zimmer). Mai târziu, am înţeles că nu golirea de sine, de sentimente, de gânduri era ceea ce căutam şi că răspunsul dorit era umplerea sinelui cu omenitate, cu iubire. Atunci, mi-am îndreptat atenţia spre domeniul scriptural, spre teologia şi mistica ortodoxă. Totuşi, între cultura europeană şi cea orientală există numeroase corespondenţe. Temperamental însă, diferenţele între omul occidental şi cel oriental sunt categorice.
De aceea, cartea lui Alexandru Colţan, Patru Nobile Adevăruri. Scurt eseu de filosofie indiană, pe lângă interes, îmi trezeşte adevărate nostalgii. Autorul susţine că budismul este în egală măsură şi o filozofie, şi o religie. Studiul este alcătuit din două capitole mari, Spirala percepţiei interioare şi Cele Patru Nobile Adevăruri.
În prima parte, o prezentare generală a subiectului ales, suntem avertizaţi că avem a face cu o realitate eclectică din punct de vedere istoric, „Subcontinentul indian («ţara fluviului Indos») i se înfăţişează lectorului ca un Univers de comunităţi şi populaţii, înzestrate cu metabolism, istorie, tradiţii, limbă prea puţin asemănătoare” (p. 11), alcătuit din „Solul a trei civilizaţii: cea vedică (4000 a.Ch.-sec. VII d.Ch.), cea medievală (sec. VII-sec. XII), şi islamico-hindusă (care a început prin colonizarea musulmană, din secolul XII, şi a durat până la cea engleză – sec. XVIII)” (p. 12). Atent documentat, autorul face istoria coagulărilor primelor forme sociale, a primelor manifestări culturale şi cultice, a succedării acestora, recurgând la arheologie, la sociologie, la istoria culturilor. După perioada de stabilitate, au urmat migraţiile triburilor indo-europene. În jurul anului 1000 a.Hr., apar primele texte sacre ale arienilor, Vedele, apoi epopeile Mahabharata şi Ramayana, precum şi comentariile vedice, Brahmana. Sanscrita s-a fixat ca limbă de cult. Se disting, prin elocinţa lor, predicatorii Siddharta Gautama Buddha (aproximativ 560-480 a.Hr.) şi Vardhamana Mahavira (circa 549-477 a.Hr.), care vor iniţia şi consolida budismul şi jainismul, ca reacţie la rigurozitatea brahmanismului şi a Vedelor.
Derularea evenimentelor istorice implică prezenţa persană, prin Darius II, războaie locale pentru hegemonie, campania lui Alexandru Macedon (327-325 a.Hr.). Budismul şi jainismul devin tot mai prezente, consolidate şi prin tratatul de logică şi gramatică al lui Panini – Aştadhyayii („Cele opt cărţi”), prin apariţia primului cod juridic, Legile lui Manu, precum şi prin lucrările de gramatică şi de medicină (Ayurveda), dar mai ales prin colecţia de aforisme Yoga Sutra atribuite lui Patanjali. Chandragupta urmat de Aşoka vor forma primul imperiu indian, ultimul impunând budismul ca religie de stat. Destrămarea imperiului va fi provocată şi de diversele migraţii. Tradiţionalismul vedic revine, dar apar şi influenţe elenistice. Statal, se impune dinastia Gupta, care, timp de o jumătate de mileniu, reunifică provinciile indiene, dându-le prosperitate economică şi culturală. Se dezvoltă ştiinţele şi artele. Apare colecţia de povestiri Panchatantra şi tratatul Kamasutra. Kalidasa scrie piesa de teatru Sakuntala. Sub presiunea năvălirii hunilor, imperiul se fărâmiţează. Încheierea acestei prime etape a civilizaţiei indiene îi oferă eseistului o constatare rezumativă: „De la hotarul epocii medievale, o privire retrospectivă ne spune că, în ciuda unei istorii dramatice, India nu şi-a pierdut talentul metafizic, care s-a manifestat ori de câte ori clima caldă a stabilităţii sociale a îngăduit-o. În perioadele ei de flux şi reflux civilizaţional, în anii de stăpânire străină, care alternează cu clipele «deschiderii» şi avântului economic, ea şi-a apărat fiinţa şi familia spirituală cu cea mai bună armată pe care a avut-o: anume filosofia” (pp. 22-23).
Panteonul arian, în brahmanism, este numeros (peste 3000 de zei), dar semnificativi sunt câţiva, Indra, Agni, Varuna, Mitra, Soma, iar „Macro- şi microcosmosul sunt generate, aici (într-un text din Rig Veda, n.n.), de zeul Kama, Erosul, Dorinţa.” (p. 28).
Societatea brahmanică era organizată pe caste, ierarhie divină imuabilă: brahmanii (preoţi, aveau cea mai mare putere), războinicii şi conducătorii (a doua clasă ierarhică), agricultorii, meşteşugarii şi comercianţii (cea de-a treia) şi, în fine, muncitorii şi servitorii (obligaţi să servească celorlalte trei caste). În afara acestei stratificări, mai erau paria, cei consideraţi impuri, excluşi din viaţa publică. Ceremoniile, ritualurile care trebuiau respectate întru totul, sunt reglementate în Brahmana. Legătura cu Brahman se face prin sacrificiu, realizându-se astfel armonizarea sinelui (atman) cu Sursa divină (Brahman): „Revăzându-l pe Prajapati (Brahman) în propriul său suflet, omul antic se recompune, de fapt, pe sine însuşi” (p. 30). Treptat, sincretismul dintre transcendent şi om, prin meditaţie, prin reflexivitate, încetează, lăsând cele două entităţi să evolueze distinct. Upanishadele încheie epoca Vedelor, marcând transferarea sacrului în interiorul omului, dar şi trecerea spre monoteism. Jertfa exterioară se preschimbă, astfel, în jertfă interioară. Se configurează, deci, ideea de samsara, de suferinţă universală produsă de ciclul infinit al morţilor şi al încarnărilor (în forme superioare sau inferioare, conform karmei, a faptelor săvârşite în timpul existenţei). Remediul îl constituie Trezirea, adică Eliberarea, conştientizarea iluziei, a mâyei, sub vălul căreia trăim. Brahmanismul propagă detaşarea de lumea materială: „Desprinzându-se din învelişul său temporar, supus cauzalităţii, bolilor, lipsurilor şi morţii, atman se resoarbe în Brahman, individul îşi câştigă identitatea pierdută, natura reală, divină.” (p. 33). Omul devine dumnezeu, ceea ce în creştinism ar fi o impietate, cu toate că s-a susţinut (de Thomas a Kempis) ideea de Imitatio Cristi. Este adevărat că relaţia cu Dumnezeu, în credinţa europeană, este una personală, nefiind însă vorba despre o identificare. Omul rămâne, în faţa Creatorului, o entitate separată, asumată.
Budismul, deşi a marcat unele contradicţii cu brahmanismul, nu l-a exclus, cum nu a negat în totalitate nici formule heterodoxe manifestate. Dintre şcolile filosofice ortodoxe, care anticipează budismul, Samkya are o viziune dualistă, îmbinând Materia Primordială, Natura (Prakriti) cu Spiritul, „Monada vitală” (Purusha). Yoga preia unele dintre învăţăturile din Samkya, susţinând meditaţia şi controlul activităţii senzoriale şi al proceselor subconştiente, încheindu-se cu atingerea „Beatitudinii nirvanice”. Siddhartha Gautama, supranumit Buddha (care înseamnă „Cel trezit” sau „Cel iluminat”), a preluat tehnicile yoga, pe care le-a emendat, armonizându-le cu contemplaţia şi cu asceza. Buddha recomandă regresia în existenţele anterioare pentru a înţelege aspectul relativ al lumii, necesitatea eliberării de ignoranţă prin cunoaştere, recunoaşte anatman, non-sinele, nimicul, identifică sursele suferinţei, adică înţelegerea mayei, a iluziei existenţei, a vidului, conştientizarea nihilităţii lumii şi atingerea stării de Nirvana, eliberarea din ciclul renaşterilor, ieşirea din saCsâra. Paralel cu budismul au funcţionat şi alte şcoli filosofice, dintre care mai pregnantă a fost cea jainistă, condusă de Vardhamana Jina Mahavira.
De la Buddha au rămas mai multe lucrări şi, în special, dintre cele doctrinare. A doua parte a studiului scris de Alexandru Colţan comentează Cele Patru Nobile Adevăruri (Cattari ariya saccani), care constituie prima învăţătură transmisă de Buddha, după ce a cunoscut iluminarea, şi, totodată, conţine ideile fundamentale ale filosofiei budiste.
Înainte de exegeză, autorul face o rapidă prezentare biografică a mentorului spiritual. La 33 de ani (vârstă semnificativă) îşi părăseşte familia bogată şi pleacă în lume. Este discipolul unui predicator, apoi al unui yogin. Practică asceza. Se stabileşte în provincia Magadha, pe valea râului Nairaajana, sub un smochin. După şase săptămâni, „Fostul prinţ atinge Momentul Iluminării – Trezirea (sambodhi) într-o noapte de primăvară, cu lună plină: călătorul neobosit şi pragmatic dobândeşte, dintr-odată, bodhi («înţelegerea») totală a Universului, cheia lanţului karmic, convingerea că este «eliberat»” (p. 54). La Varanasi (Benares), în Parcul Căprioarelor, susţine predicile asupra Nobilelor Adevăruri. Urmează aproape cincizeci de ani de peregrinări, transformându-l într-un boddhisattva (Salvator al celor mulţi). A murit în anul 450 a.Hr.
Primul Mare Adevăr este Adevărul despre Suferinţă (Dukkha ariya sacca), despre răul care este inerent existenţei, căci naşterea, bătrâneţea, boala, moartea, dorinţele neîmplinite, toate produc suferinţă. Sursa răului este timpul, continua schimbare a lumii, individul fiind interconectat cu întregul univers. În budism, karma presupune legea naturală după care, în viaţa oamenilor, efectele sunt determinate de cauze morale. Buddha neagă realitatea eului (a lui atman), care este şi el într-o continuă schimbare. Este susţinută doctrina non-sinelui. Continua mişcare (transformare) face ca nimic să nu aibă identitate de sine. Meditaţia însă, poate produce o detaşare de iluzia realităţii.
Al doilea este Adevărul despre originea suferinţei (Dukkha samudaya ariya sacca). Cauza tuturor suferinţelor este Dorinţa (TaGhâ), identificată în trei forme: dorinţa senzorială (producând egoismul, lăcomia), dorinţa de multiplicare (susţinând ciclul reîncarnărilor) şi dorinţa de autoanihilare (moartea). Solul prielnic pe care se dezvoltă dorinţa este ignoranţa, care poate fi de mai multe feluri, gnoseologică, psihologică şi morală.
Al Treilea Adevăr. Speranţa Salvării (Dukkha nirodha ariya sacca), adică eliberarea şi accesul spre starea nirvanatică. Pe când creştinii caută viaţa nesfârşită, budiştii caută moartea absolută, ca încremenire a timpului.
Al Patrulea Adevăr. Eliberarea (Dukkha nirodha gamini patipada ariya sacca) se obţine urmând Calea cu Opt Braţe, constând în respectarea unor reguli (teoretice şi practice), pentru eliminarea suferinţei: „Vederea” adevărului (care înseamnă înţelegere, dar şi purtare morală), „Vorbirea perfectă” (respectuoasă), „Acţiunea perfectă” (un comportament moral), „Modul de viaţă perfect” (o bună relaţie cu sine şi cu ceilalţi), „Efortul perfect” (eliminarea gândurilor şi faptelor negative), „Voinţa perfectă” (perseverenţa în obţinerea Eliberării), „Atenţia perfectă” (autoobservaţie a tuturor aspectelor legate de corp, senzaţii, gândire şi psihic, şi autocontrol) şi „Meditaţia perfectă” (deschide poarta către Eliberare). Sintetizând, cele opt condiţii se raportează la trei domenii, conduita etică, meditaţia şi înţelepciunea. Virtuţile susţinute de budişti sunt: hărnicia, consolidarea familiei şi a grupului de prieteni, compasiunea, afecţiunea, egalitatea morală, modestia, blândeţea iubitoare, trăirea în „Eternul acum”. Deşi, de-a lungul timpului, budismul s-a diversificat, şi-a păstrat identitatea imprimată de mentorul său spiritual, răspândindu-se pe continent şi în întreaga lume: „În esenţa sa, buddhismul constituie o rafinată metodă soteriologică” (p. 108).
Cu multă acurateţe, Alexandru Colţan recompune etapele pe care le parcurg, de-a lungul timpului, filosofia şi religia – în principal budistă, în perimetrul indian antic, analizând comprehensiv, temeinic, învăţătura şi metoda prin care omul poate atinge starea de Iluminare, depăşindu-şi condiţia, evitând „Căderea în timp”, găsind odihna în adevăr („Ce este adevărul?”, îl întreabă Pilat pe Iisus. –Ioan, 18:38). Realizează, astfel, în egală măsură, o carte culturală, dar şi exegetică, deosebit de interesantă.