Numărul dublu, 7-8/ 2026, iulie-august, al revistei Scriptor realizează un dosar intitulat „Literatura traumei vs Literatura feel-good” în care semnează: Sorina Rîndaşu, Florina Pîrjol, Cristian Fulaş, Radu Andriescu, Călin Dănilă, Bogdan O. Popescu, Daniela Luca, Vlad Sibechi, Vlad Muşat, Adrian G. Romila, Paul Mihalache, Iustin Butnariuc, Dan-Liviu Boeriu. Reţinem opinia criticului literar Florina Pîrjol, autoare a unui studiu despre autoficţiune, care amendează valoarea literară preacară a majorităţii acestui tip de texte: „Dezordonate, brute, cu valoare mai curând clinică decât literară. Una e să faci literatură din traumă şi patologie, altceva e să verşi direct în pagină marturisiri la cald”. Tot ea constată „Romanticizarea suferinţei” şi pledează pentru valorizarea estetică a temelor „Normalităţii”: „Saturaţia faţă de romanticizarea suferinţei în literatură e reală, există şi e bine că e aşa. Cei care sunt tineri au crescut practic cu free access la tot ce înseamnă naraţiuni despre traumă – podcasturi, memorii, autoficţiuni, social-media, terapie ca subiect public. Şi, în mod evident, trauma a început să-şi piardă din aură şi a devenit neinteresantă. Nu mai e o oportunitate literară tocmai pentru că, aparent, toată lumea are o traumă de povestit şi atunci e clar că e timpul pentru altceva. Poate pentru validarea estetică a ceea ce e funcţional, normal, banal chiar. De fapt, e o asumare clară, matură a ideii că nu subiectul face o literatură să fie bună, nu el decide valoarea unui text.// Tensiunea unui text nu locuieşte în subiect, locuieşte în frază, în stil”. Dimpotrivă, Adrian G. Romila subliniază fecunditatea literară a traumei: „La o privire mai radicală, aş zice că nici nu există literatură feel-good, în afara comediilor cu happy-end sau a romanelor siropoase care dau credit şabloanelor motivaţionale/ moralizatoare.// Dovadă că nu există e faptul că pur şi simplu nu-mi vine acum rapid în minte vreo carte importantă care s-o reprezinte (poate că există, dar n-o ştiu eu). Toată literatura lumii e, într-o mai mică sau mai mare măsură, una a traumei pentru că oamenii au povestit pornind mai de grabă de la un ethos al suferinţei, nu de la unul al fericirii, ei au cântat mai puţin de bucurie decât de tristeţe”. Din sumarul bogat, mai semnalăm: interviul Cristinei Hermeziu cu Pierre Cormary, autorul unei monografii recente dedicate Aurorei Cornu, interviu care poartă titlul „Aurora Cornu era o leneşă strălucitoare, o nepăsătoare sublimă şi chiar o fiinţă abandonată”; eseul „Carmen Sylva, regina poetă în colecţiile Bibliotecii Naţionale a Franţei şi în Gallica” de Alina Cantau şi articolul „Poveşti din culise. Leon Alcalay şi Bucureştiul care a învăţat să citească mai mult” de Oana Boca Stănescu.