Suflul aniversar al celei de-a 25-a ediţii a TIFF s-a făcut simţit cu zile bune înainte de festival: curentul de la metroul newyorkez care i-a ridicat fusta lui Marilyn Monroe în Şapte ani de căsnicie (1955) a electrizat selecţia de fotografii din expoziţia închinată centenarului divei, deschisă la Muzeul de Artă din Cluj. Bazată pe instantaneele realizate de celebrul fotograf american Sam Shaw (cuprinse şi în recentul lui volum postum Dear Marilyn: The Unseen Letters and Photographs), un apropiat al vedetei în prima parte a carierei, galeria a cuprins atât imagini de pe platouri, cât şi din viaţa personală a actriţei, mai ales alături de scriitorul Arthur Miller, ultimul ei soţ. Mitul zeiţei blonde, care iese din apa mării de la Amagansett, a dat o aură de free spirit oraşului de sub dealul Feleacului, concordantă cu esenţa festivalului, şi a tras cortina prin proiecţia din gala de închidere cu Unora le place jazzul (1959, realizat de Billy Wilder, ca şi precedentul), anticipare glumeaţă a trendului queer, care după jumătate de secol a devenit normă.
Prima pagină a TIFF 2026 a purtat autograful unei personalităţi feminine româneşti, dar şi ea de talie mondială: Nadia Comăneci. Vernisajul expoziţiei care i-a fost dedicată tot la Muzeul de Artă, lansarea noii ediţii a volumului Scrisori către o tânără gimnastă (la care a colaborat cu Nancy Anne Richardson Fisher), TIFF-Talk-ul în Grădina DaPino au însoţit prezentarea, în Piaţa Unirii, a unui fragment din documentarul Nadia, work in progress ce se va finaliza anul viitor de către acelaşi trio (Tudor Giurgiu - Cristian Pascariu - Tudor D. Popescu) care a realizat Nasty (2024), cu marele tenisman-entertainer ajuns la senectute. Filmul central al galei de deschidere a fost 3 zile în septembrie, turnat de Tudor Giurgiu având ca inspiraţie declarată chilianul Sábado (2003, Matias Bize), prezentat spre comparaţie în actualul festival. Cineastul român şi-a propus reeditarea turului de forţă tehnic al congenerului sud-american, printr-un cadru în mişcare lung de peste o oră, rampă de one-woman-show pentru Andreea Vasile. Aceasta este protagonista unei nunţi „Sparte” în chip grotesc de vestea că proaspăta mireasă a fost încornorată (la modul „Cu ochi şi cu urechi”); defularea ei parcurge cele mai diverse registre de-a lungul unui road-movie în titicar, încheiat în zori prin revelaţia solar-înlăcrimată de pe malul mării.
Comedia lui Tudor Giurgiu a fost inclusă hors-concours în secţiunea Zilele Filmului Românesc, al cărei premiu pentru lungmetraj a fost câştigat de Y, debutul regizoral al cuplului Maria Popistaşu-Alexandru Baciu. Plasat în lumea noii protipendade de după 1989, Y mixează abracadabrant tematica progresistă (cuplul central de lesbiene; culpabilizarea ab initio a îmbogăţiţilor) cu teoriile aşa-zis conspiraţioniste (adopţiile internaţionale ca paravan al vânzării copiilor pentru organe), terminând cu o ilustrare histrionică de auto-misoginism. Titlul este explicitat prin denumirea unui cupaj mediocru de vinuri, de către eroina (Maria Popistaşu) cu aer de expertă în oenologie, dar trimite implicit şi la cromozomul masculin, căci pater familias (Ionel Mihăilescu) îi taie fiicei elanul de a pune ordine în moştenirea (i)morală lăsată de răposata ei bunică, o avocată care a construit bunăstarea familiei pe dosarele copiilor înfiaţi de străini. Din aceeaşi epocă a tuturor posibilităţilor (începutul anilor ´90), totuşi reglementată legal, datează şi adoptarea de către o pereche britanică a Ralucăi Tâpârjan (devenită Rachel Close), întoarsă acum pe meleagurile natale (ca autoare a lui Atât de familiar) spre a căuta, cu neplăcute surprize, urmele părinţilor şi a-şi regăsi propria identitate, fluidă precum apa în care-i place să se scalde.
Mai omogen decât Y a fost documentarul Pionul lui Lenin, realizat de talentatul regizor basarabean Dragoş Turea, film care îl are în centru pe actorul Sergiu Voloc, cunoscut din filmele lui Igor Cobileanschi. Hiperactiv, spre disperarea părinţilor pe lângă care mai copilăreşte la aproape 40 de ani într-o comună din Republica Moldova, el alternează tratamentul psihiatric ambulatoriu cu vandalizări ale statuilor lui Ilici, încă venerat de mulţi compatrioţi ai săi. Este sau nu Voloc „Nebunul care spune adevărul”? Ambiguitatea demersului regizoral (care merge până la trecerea en passant peste condamnarea lui Voloc pentru bătăile aplicate unui coleg) este de bună calitate, însă recenta înrolare a „Pionului lui Lenin” în partidul cu rău renume al Victoriei Furtună a fost, poate, un balast în calea premierii filmului. O corelare mai paşnică cu anii comunismului o face Dinţi de lapte (Mihai Mincan), care însă s-a întors fără lauri, căci cealaltă distincţie majoră a secţiunii, Premiul FIPRESCI (Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice), a revenit unui film cu „Fason”, Nu mă lăsa să mor (Andrei Epure): un glisaj între fantastic şi horror, cu o devitalizare cauţionată de apariţia ca fantomă a guest starului Elina Löwensohn, actriţa pornită din România şi distribuită de Steven Spielberg într-un rol mic, dar foarte vizibil, din Lista lui Schindler (1993). Este păcat că Adrian Sitaru s-a menţinut „În afara competiţiei” cu al său Piatră, foarfece, hârtie/ Blindsight, film turnat din perspectiva subiectiv-amnezică a eroinei interpretată de Ioana Flora (titlul criptic putând ilustra eminescianul „Cerc strâmt” al „Norocului care vă petrece”). În schimb, a fost previzibil statutul hors-concours al filmului lui Radu Jude (care avusese premiera la Cannes, un „Nec plus ultra” al lumii festivalurilor), Jurnalul unei cameriste, adaptare liberă a romanului omonim al lui Octave Mirbeau (spre a evita concurenţa, peste timp, cu Jean Renoir şi Luis Buńuel). Regizorul român, în acord cu co-producătorul francez Saďd Ben Saďd, a apelat pentru rolul principal la Ana Dumitraşcu, excelentă alegere în rolul menajerei angajată în casa unei familii din Hexagon, o tânără care încearcă să se împartă între viaţa din satul natal, unde i-a rămas fetiţa (partea filmată cu telefonul mobil, deja o marotă publicitară a lui Jude) şi slujba de peste hotare. Temele predilecte ale lui Jude (printre care denunţarea clasismului e la loc de frunte) se fac simţite şi aici, dar într-o formulă chimică mai puţin acidă, mână liberă primind autorul pentru firul narativ al mişcării teatrale de amatori (activistă, desigur) în care este angrenată eroina, de o manieră ionescian-brechtiană care nu prea reuşeşte să constituie un corp comun cu restul story-ului. Radu Jude a prezentat la TIFF şi scurtmetrajul documentar Plan contraplan (realizat împreună cu Adrian Cioflâncă), despre activitatea în România a fotografului american Edward Serotta, venit între 1985 şi 1987 spre a documenta viaţa coreligionarilor săi evrei. Pitorescul personaj intră firesc sub urmărirea Securităţii, lucru din care rezultă un dosar care stă la baza filmului. Cuanta informativă scade prin eludarea de către autori a emigrării masive în Israel a evreilor români din anii ´80, motiv pentru care insistenţa pe fotografiile cu romi (care au ocupat casele rămase goale) poate fi o enigmă pentru unii. Aflat în secţiunea competitivă pentru scurtmetraj la Zilele Filmului Românesc, Căpitane de judeţ (Dan Panaet) a obţinut premiul, umorul fiind indiscutabil, dar sinceritatea pledoariei împotriva lovirii animalelor căzând sub incidenţa conjuncturalului.
În concursul de lungmetraj, Trofeul Transilvania a răsplătit filmul spaniol Lionel (Carlos Saiz), scurtă istorie a reaşezării raporturilor familiale dintre un tată zurbagiu, ajuns în pragul bătrâneţii, şi copiii săi, o fată şi un băiat, care, chiar dacă nu sunt la casele lor, nu par să repete traseul lamentabil al părintelui. Există mult adevăr uman în acest film, surprins cu ingenuitate, dar şi un teren deschis ipocritului apel la empatie cu cei care n-o merită defel. Prezenţa în carne şi oase la Cluj a tandemului tată-fiu, parcă veniţi într-o vacanţă low-cost, a avut ponderea ei în impresia puternică lăsată de Lionel. Toxică este şi relaţia dintre părintele (actor/ realizator porno) şi fiul licean din Gol-goluţ (Muriel d´Ansembourg), întreaga distribuţie primind Premiul de interpretare. Sofisticat ca demers ideatic a fost maghiarul Aici mă simt acasă (Gábor Holtai), parabolă a schimbării de putere sub semnul înjunghierii lui Cezar de către Brutus, fapt pentru care opţiunea unora de a vedea doar aluzia la regimul Orban, nu şi la succesor, pare incompletă. Impecabila regie a acestui film distins cu Premiul de popularitate a rimat cu cea a unei alte producţii de peste Tisa, Găina (György Pálfi), cu un erou animalier rivalizând cu cei ai lui Bresson sau Skolimowski. Un grup de drogaţi duşi spre vindecare la o mănăstire cu un stareţ-satrap este axul filmului sârb distins cu Premiul special al juriului, Tatăl nostru (Goran Stanković), oscilând între diatribă antireligioasă şi denunţ împotriva spiritului dictatorial. Al doilea aspect reuşeşte mai subtil în coproducţia chiliano-argentiniană Hangarul roşu (Juan Pablo Sallato), rememorare a ororilor care au însoţit instalarea regimului militar al lui Augusto Pinochet, căruia i se opune un brav ofiţer de aviaţie (Nicolás Zárate), statuar chip sculptat în alb-negru. Autorul a preferat respectarea adevărului istoric (rebelul nu este ucis), în detrimentul unui final mai percutant.
Spiritul documentar s-a aflat la el acasă în secţiunea de specialitate „What’s up, doc?” (încredinţată din nou curatoarei Crăiţa Nanu, de către directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov), în care s-a impus Memorie, al olandezei Vladlena Sandu, reinterpretare cu o inexpugnabilă notă personală a copilăriei trăite la Groznîi, în vremea războiului din Cecenia, dar şi în timpul unui bunic asupritor. O menţiune specială a fost acordată filmului sud-african Variaţiuni pe o temă (Jason Jacobs, Devon Delmar), privire din unghiuri multiple asupra vieţii unei crescătoare de capre, la locul geometric al intersecţiei dintre accesul la whats app şi reverberaţiile participării băştinaşilor la Al Doilea Război Mondial.
O atracţie a festivalului prezidat de Tudor Giurgiu o reprezintă masterclass-urile oferite de invitaţii speciali, care anul acesta au avut drept cap de afiş pe Ornella Muti, vedeta evergreen a filmului italian (şi nu numai). Venită în faţa publicului la începerea proiecţiei cu proustianul O iubire a lui Swann (1984, Volker Schlöndorff), artista – distinsă la Cluj cu Premiul pentru întreaga activitate – a destăinuit a doua zi o parte din secretele sale în discuţia cu Ion Indolean, parcurgând (în prezenţa uneia dintre fiicele ei) atât istoria formării profesionale, cât şi ipostaze ale vieţii de familie, în care acum este, de necrezut, „Bunica”. Un talk foarte la obiect a oferit Corneliu Porumboiu, cineast omagiat acum printr-o retrospectivă completă şi printr-un Premiu special, în timp ce Anda Onesa, căreia i s-a decernat Premiul de excelenţă, a pus pe tapet invidiile şi cabalele care au făcut din cariera sa una fulgurantă (s-a expatriat la 31 de ani), dar cu atât mai memorabilă. Un evantai de personalităţi care au dat un aer rafinat ceremoniei de premiere, găzduită de Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj, la fel de apreciat pentru atmosfera sa de epocă precum cinematograful „Victoria”, unde a început în anul 2002 povestea TIFF.