Hemiptera, primul roman al Andreei Răsuceanu după trilogia satului C., este o amplă meditaţie asupra istoriei lichide a morţii, ce a curs sau a băltit apocaliptic în ultimii două sute şi ceva de ani, de la ciuma lui Caragea până în zilele noastre, în Bucureştiul fanariot, în acela comunist şi în cel contemporan, nu cu mai puţine cercuri ale infernului. Expertă în geografie literară, autoare a volumelor Cele două Mântulese (2009), Bucureştiul lui Mircea Eliade (2013), Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului (2016) şi Dicţionar de locuri literare bucureştene (în colaborare cu Corina Ciocârlie, 2019), romanciera cartografiază cimitirele văzute şi nevăzute ale capitalei.
Naraţiunea este la persoana întâi, din perspectiva unui personaj feminin preocupat până la obsesie de adâncurile trecutului, pe care le străbate traversând varii vămi ale fricii şi ale dezgustului, ce sunt însă şi forme de rezistenţă, probe în aventura (re)cunoaşterii. Totul începe cu decizia naratoarei-personaj de a nu urca în trenul pentru care mersese în Gara de Nord şi de a se întoarce în cartierului copilăriei, Balta Albă. Acesta este un purgatoriu acvatic, reveriile apei însoţind-o, în diferite ipostaze, pe parcursul întregii rememorări. Supratema morţii este prezentă, prin ample şi impresionante descrieri, mai ales în prima treime a romanului, amintind, date fiind cadrele în care e surprinsă şi descrisă, de afirmaţiile lui Gaston Bachelard: „Apa este cu adevărat elementul tranzitoriu. Este metamorfoza ontologică esenţială între foc şi pământ. Fiinţa menită apei este o fiinţă în derivă. Ea moare în fiecare clipă, ceva din substanţa ei se prăbuşeşte neîncetat. Moartea cotidiană nu este moartea exuberantă a focului, care străpunge cu săgeţile sale cerul; moartea cotidiană este moartea apei. Apa curge întruna, apa cade întruna, ea sfârşeşte totdeauna în moartea-i orizontală” (în Apa şi visele). Sub această impresie conjugată cu puternice rezonanţe bacoviene am citit cea mai mare parte a cărţii.
Protagonista închiriază de la un agent imobiliar un apartament pe strada Stejarului, pe care locuise în trecutul său din comunism. Individul se dovedeşte a fi Andrei, tânărul faţă de care simţise, încă de la o vârstă fragedă, fiori erotici. Cei doi încep o relaţie în apartamentul respectiv, acesta devenind o adevărată lacustră, însă fără să fie „Tras podul de la mal”. Totuşi, este ciudat cum îl recunoaşte atât de greu pe bărbat, din moment ce destinele şi poveştile familiilor lor se intersectează atât de mult.
Naratoarea aude în permanenţă materia plângând şi încearcă să umple „Acel gol istoric” denunţat de poet. E conştientă şi chiar chinuită de faptul că „Nimeni nu ştie până la capăt în câte feluri suntem legaţi de cei dinaintea noastră”. Aşa că alege să sondeze nu numai în propriul trecut, ci şi în al locului, documentat, potrivit formaţiei sale. Astfel, se dezvoltă două planuri, despărţite de aproximativ două secole: al istoriei personale şi al istoriei mari. Cea din urmă e reconstituită din vieţile unor personaje simbolice, tipologice şi, deopotrivă, concrete, cu migala specifică metodologiei Şcolii de la Annales, completată literar. Ne sunt înfăţişaţi, în această ordine de idei, Jujeul, Domnitorul, Surghiunitul, Logofătul, Veneţiana, Câinele, Capugiul, ce dau şi titlurile unor capitole care, trebuie remarcat, au o anumită autonomie, pot fi desprinse şi citite individual.
Naratoarea încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat cu Dumitru, bunicul care o crescuse, mort într-un accident de maşină. Bănuieşte că ar fi fost, de fapt, ucis, şi îl suspectează pe nimeni altul decât Serioja, tatăl lui Andrei. Acesta este unul dintre personajele cele mai impresionante, fiind învăluit de misterul şi misticismele specifice securismului comunist. De altfel, femeia face cercetări la CNSAS şi îşi interoghează bunica pentru a afla adevărul. Serioja ajunge efectiv să o bântuie. Investigaţia alunecă însă şi în alte zone ale trecutului şi impresia este dispersată prin reflecţiile generale asupra singurătăţii şi, mai ales, asupra morţii.
Romanul include ample fragmente de literatură expresionistă, de cea mai bună calitate, de o poeticitate ce tractează narativul atunci când acesta riscă să lâncezească. Pasajele picturale prefaţează desfăşurările unor naraţiuni cu tempo-urile potrivite şi participă la crearea suspansului. Cred că acesta este secretul Andreei Răsuceanu, modul în care meditaţia, care se sustrage eseului, contribuie la crearea atmosferei şi la consolidarea nucleelor epice.
Romanul descrie, practic, o apocalipsă care nu vine dintr-odată, ca în imaginarele sărăcăcioase ale distopiilor de toate felurile, ci este una lentă, începută demult. Ea se petrece într-un oraş aflat între lumi, cu o geografie ce ameninţă continuu să se destrame, străbătut de un râu, Dâmboviţa, care aduce mai degrabă cu Styxul decât cu o arteră a vieţii. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, „Bucureştiul era un Constantinopol fără mare. Doar un râu de leşie, leneş, cu maluri surpate îl traversa. Sălcii bătrâne se prăbuşeau de pe malurile mâncate direct în apele lui nămoloase, mestecând cu crengile întortocheate în apa groasă, plină de tot felul de resturi. Nimic nu primenea apele lui stătute, urât mirositoare, căci culoarul lui strâmt nu se deschidea spre o mare argintie ca un fund de tingire, cum se întâmpla în oraşul lui, ci era un fir de apă nevolnic, legat de un râu mai mare, dincolo de capitală”. În apele sale erau aruncate animalele moarte, tablourile narative respective fiind de o cruzime extremă. La fel se va întâmpla şi cu Balta Albă, pusă pe o groapă comună a morţilor din timpul ciumei lui Caragea, acoperită cu var, de unde şi denumirea sa. Efectul cromatic este însă provocat de altceva, cum ni se va spune la final. O imagine puternică de această natură este şi cea a bălţilor de la ocnele Telega, unde erau trimişi surghiuniţii domnitorului, aceştia ajungând să se sinucidă în apele care nu voiau să-i primească şi erau nevoiţi să se ancoreze în ele: „Când se măsuraseră bălţile, cu prăjini lungi de un stânjen, dăduseră peste cadavrele care stăteau aşa, ca nişte nuferi umani, scufundate la mică adâncime, în picioare, cu piatra de care fuseseră legate atârnând în întunericul apei ca şi cum s-ar fi sprijinit de un fund nevăzut”.
Dar apa nu este doar un mediu al disoluţiei, ci şi unul al reflecţiei: „Doar uită-te la apă, nu te mai gândi la nimic, şi ea o să lucreze în mintea ta, îmi zise Andrei şi încercasem să ascult”. Îi oferă un punct de intrare în starea de meditaţie. Dar nu este vorba despre apele Bucureştiului, ci de acelea de departe, de mare şi de Sena. Într-unul dintre firele narative, protagonista ne poartă prin Paris, unde i se declanşează momente de conştientizare intensă: „Dar câteodată apa căpăta o anumită transparenţă, devenea o oglindă pentru norii şi păsările de deasupra, pentru bateaux-mouche-urile care alunecau cu un fâşâit inconfundabil de-a lungul ei. Odată, uitându-mă mai atent şi încercând să fotografiez o imagine răsturnată, mi-am dat seama că umbrele crescuseră semnificativ, norii păreau mai jos şi mai mari, la fel şi copacii, răsturnaţi cum îi vedeam, apa avea un efect de lupă. N-am povestit nimănui despre asta, dar atunci cred că am ştiut de ce îl vedeam mai ales pe poduri, privind de sus cum se schimbau umbrele pe suprafaţa apei”.
Titlul cărţii e legat şi el de ideea apocalipsei continue. Este unul dintre semnele ei. Romanul are şi un dens fundal sonor, dominat de sunetele provocate de cicade, care „Fac parte din ordinul Hemiptera”. Acestea sunt adesea confundate cu greierii, dar sunt altceva, dezvoltând un mecanism perfect de supravieţuire. Ele apar în Phaidros-ul lui Platon, în care le e redată existenţa mitologică: „Când s-au născut Muzele, unii oameni au fost atât de vrăjiţi de cântecul lor, că, uitând să mai bea şi să mănânce, în cele din urmă au murit. Atunci ele i-au transformat în cicade. În forma asta, nu mai au nevoie de apă, pot trăi doar prin cântec. Tot ele merg, după moarte, şi le spun Muzelor cine se lasă cuprins de uitare şi trăieşte doar cu gândul la artă”. E, cel mai probabil, sugerată în acest fel una dintre condiţiile prin care omul se poate salva. Cicadele trăiesc între lumi.
Andreea Răsuceanu reuşeşte, prin Hemiptera, să scrie un roman extrem de complex, de mare virtuozitate stilistică, şlefuind lentilele cunoaşterii care nu menajează şi dezvelind oglinzile în care se reflectă apocalipsa continuă, începută de mai bine de două secole.