Debutul relativ întârziat al lui Daniel Pişcu (n. 1954), în ultima parte a lui 1989, nu îl separă de generaţia sa, ci mai degrabă îl individualizează, dacă este să adăugăm şi destinul aparte pe care l-a avut. În poezie, se foloseşte cu abilitate de instrumentarul acesteia prin tatonarea livrescului, mimarea ştergerii graniţelor dintre text şi realitate, ironia intertextuală şi lejeritatea cu care decupează derularea factuală din realitatea imediată. Disponibilitatea pentru joc şi autoreflexivitate nu reprezintă doar un semn al sincronizării cu formulele optzeciste, ci şi expresia unei sensibilităţi care evită programatic solemnitatea, preferă masca şi schimbarea continuă a registrelor. Opinia de atunci a trei critici literari este edificatoare cu privire la caracteristicile şi liniile de forţă ale primului volum de versuri care provoacă leneşul clişeu încă din titlu, Aide-mémoire. N. Manolescu vedea poezia acestuia „Sclipind de inteligenţă şi de umor, neconformistă, cultivată, ludică şi lucidă.” Ion Bogdan Lefter înţelegea maniera de lucru a poetului ce „Exersează registrul umorului şi al ironiei, obţinând extrem de interesante efecte de speţa bufonadei ori a arlechinadei, cu tot cu nota de tristeţe pe care respectivele posturi o implică.” Şi, nu în cele din urmă, Eugen Simion constata la debutantul de atunci „Bucuria invenţiei, simţ al conciziei, sentimentalitate supravegheată, ironică, iubirea, în fine, de geometrii şi de materii cristaline”. Tot Ion Bogdan Lefter semnează şi prefaţa actualei ediţii, într-un spaţiu generos şi cu numeroase puncte de greutate care fixează cu multă precizie parcursul poetic până în prezent.
Toate aceste trăsături nu erau decât matca unei creaţii care tindea să se diversifice. Per ansamblu, impresia de invenţie şi experiment este mai puternică decât aşezarea în propria curgere şi putem vedea aceasta ca pe o fobie de expresia poetică verificată, cuminte, precum şi ca pe o fugă şi întoarcere permanente de şi la poezie. Pentru Daniel Pişcu, literaritatea este asumată ca o nevoie continuă de insolit atât din punct de vedere formal, cât şi în celula propriei intimităţi. În al doilea volum de versuri, Scrisorile de acasă, este mimat tocmai un astfel de spaţiu al confidenţei, în poeme se perindă tot felul de personaje, se verbalizează şi chiar se dialoghează. Aluziile, jocurile de cuvinte sunt parte din arsenalul deconstrucţiei, tradiţia este asaltată olteneşte cu „şopârle” şi tot felul de eschive deductive sau absurde, în maniera unor poeţi consacraţi. Poetul pare să afirme naiv că este lipsit de originalitate, dar plasează cât se poate de discret problema în câmpul dezbaterii cu privire la raportul dintre autenticitate şi convenţie, dintre spontaneitatea rostirii şi caracterul inevitabil livresc al poeziei: „Dragul meu/ ştiu că discreditez literatura/ dar nu poate să-mi tacă gura/ erau doi băieţi/ care nu erau deloc beţi/ şi mai erau două fete/ destul de cochete/ fetele s-au apucat să danseze bamb/ băieţii nu ştiau bamb/ dar primul băiat, Gamb/ l-a luat pe al doilea băiat, Lamb/ şi au început să danseze şi ei bamb/ după ce au învăţat bamb/ Gamb şi Lamb/ au luat pe cele două fete la bamb/ şi Gamb i-a spus la sfârşit/ uneia dintre ele care se numea Ocolit:/ «nu mi-e aşa de bine/ dar am învăţat ceva de la tine».” (Bamb).
Provocator (la nivel de atenţie şi răbdare) este volumul din 1997, Titlul poemului este aforism. Simetrii, jocuri sonore, repetiţii şi dislocări pe sărite avertizează cititorul că performanţele unei lecturi obişnuite nu sunt suficiente. În ansamblu, este vorba despre un amplu poem, conceput în manieră obsesională, repetitivă, declamativă. Miezul interpretativ pare să se regăsească în recurenţa versului „Eu poetul mă numesc cuvânt”. Textul se doreşte şi reuşeşte, în acelaşi timp, să funcţioneze ca un crez şi o mantră post-modernă. Puţin diferit ca dispunere şi fluiditate este următorul volum, Game (poeme după eclipsă). Cheia (muzicală) de la începutul versurilor are rol mai degrabă ludic decât de orientare, pentru că sunt numeroase schimbările de direcţie şi sincopele, într-o alternanţă continuă între exuberanţa performativă şi vulnerabilitatea atent camuflată, lucru ce conferă poeziei lui Daniel Pişcu o notă distinctă.
Ceva mai îmblânzit revine autorul cu Jucătorul de cărţi, titlu, desigur, plasat în zona caricaturalului, devalorizant în raport cu actul solemn al creaţiei. Dar acum poartă cu mai multă convingere masca poetului ce nu pare să îl mai incomodeze. Pe lângă poemele ironice îşi fac simţită prezenţa şi cele de o gravitate făţişă. Savuroase de-a dreptul sunt poemele itinerante care culeg nectarul clipei din Puţină adrenalină.
Aşteptăm cu interes volumul al doilea. Cu primul, Daniel Pişcu ne-a demonstrat într-o manieră inedită cum pot fi valorizate şabloanele poetice consacrate într-un discurs eterogen, dinamic şi cu multă ironie acidă. În astfel de situaţii, rămânem cu imaginea stranie şi frumoasă a bufonilor cărora, pe ruinele tradiţiei, le încremeneşte zâmbetul pe faţă, iar în colţul ochiului li se scurge o lacrimă amară.