Stau câteodată şi mă întreb, drăgăliţă-Doamne, dacă nu cumva (natural old killer!) am ieşit din aria spaţio-temporală ce cuprinde rockerimea de aspră şi neînduplecată factură. Constat fără umbră de regret că tot mai rar mă incită noile trupe zgomotoase, din zona heavy-thrash-death-doom-gothic sau altă damnată etichetă. Mai des îmi trezeşte apetitul vreo apariţie inedită în jazz. Şi niscai recuperări de uitate comori prog-rock, româneşti ori străine. Nu zic nimic de blues, unde mă străduiesc să nu pierd niciun disc mai de Doamne-ajută! Iar când călătoresc înapoi în timp, ascultând de plăcere, observ că muzicile categorisite soft predomină platanul pick-upului: Depeche Mode & New Order, nu Motorhead sau Iron Maiden; Dire Straits, nu Van Halen; Eric Clapton, nu Ozzy Osbourne; prioritar Yes & Pink Floyd, nu Led Zeppelin sau Deep Purple. Apreciez la superlativ, din motive sentimentale, toate trupele punk, dar mă delectez cu futilităţi disco, mai ales că genul este dominat de vocaliste, femei una mai apetisantă decât alta. Între Beatles şi Rolling Stones, totdeauna i-am ales pe primii, deşi piesele lor mă enervează uneori, fiindcă le ştiu de demult şi bine, încât mi se par un soi de reclame la suplimente alimentare ce „Nu ţin loc de medicamente adevărate”! Iar când sistemul receptor se blochează, ghiftuit de-atâta rock, şi jazz, şi blues, trec la măsuri drastice: pun la audiţie numai discuri de muzică simfonică ori clasică, de la Bach până la Stravinsky şi Schönberg; mai încoace nu-mi rabdă urechile asaltul experimentelor moderne, decât ca frugală şi subţire informare.
Uneori, întâmplarea pare să ţină cont de preferinţe. În oraşul unde locuiesc se face săptămânal un târg, numit talcioc sau Obor, după locul destinat cândva negustoriei cu animale de povară şi produse agricole. Acum se vând şi se cumpără fel de fel de mărfuri, vechi şi noi, industriale şi de fabricaţie proprie, cu utilitate extinsă ori de unică folosinţă. Între ele, „Plăci” de vinil cu imprimări diverse, majoritatea de provenienţă vestică, în special din Germania. Excelează în comerţ (nu-i vreun secret!) conlocuitorii noştri mai bronzaţi, prea puţin cunoscători ai valorii înregistrărilor. Pentru ei, un disc editat de RCA-USA, ştampilat Red Seal, cu imperialul concert pentru pian de Beethoven, interpretat de Rubinstein şi Boston Symphony Orchestra, dirijat de Erich Leinsdorf, este la fel de scump sau de ieftin ca un oarecare Arabesque olandez ori The Temptations: bunăoară Masterpiece, 1973, Motown Record Corporation, printat de EMI Electrola Germany. Norocul meu: le cumpăr la grămadă, cu preţ derizoriu! Odată, să fi dat la schimb nişte fier vechi, m-aş fi pricopsit cu peste 200 de viniluri, în stare excelentă, provenite de la un colecţionar care le numerotase cu acribie. Nu le-am luat, n-aveam fiare, nici spaţiu necesar depozitării. Băieţii au vândut o parte la Craiova, aşa mi s-au lăudat tura următoare, când stocul de marfă bună secase.
Ştiu bine că n-am timp să mai ascult ce mi-aş dori, dar nu pierd nădejdea că pot învăţa ceva din asta şi continui să cumpăr discuri şi cărţi ca şi când mă aşteaptă huzurul altor trei sau patru pensii a câte 70 de ani. Cu toate că frecasem un CD cu Masterpiece şi-i cunoşteam valoarea (deloc capodoperă, cum pretinde titlul), n-am ezitat să înhaţ vinilul, fiind ieftin şi destul de bine păstrat pentru anii lui. Uitasem că piesa care dă titlul albumului este un fel de copie lăbărţată a imensului hit Papa Was a Rolling Stones, de pe albumul precedent al trupei, All Directions (1972). Papa... e un exemplu de inspiraţie, intuiţie, ştiinţă, noroc şi precizie ce ilustrează pe deplin talentul unui artist; în cazul de faţă, Norman Whitfield, compozitorul, producătorul şi „Creierul” din spatele grupului de cinci vocalişti (schimbaţi de atâtea ori, că e dificil de enumerat câţi au fost în total) numit The Temptations din motive curat comerciale. Propoziţia „Tata a fost un vagabond” defineşte esenţa unui stil de viaţă; nu neapărat rock, şi nu doar al unei epoci sau al unei societăţi – în speţă, SUA secolului XX. Chiar şi-n lumea comunistă (cu prisosinţă în URSS – recitiţi povestirile lui Şukşin!) orbecăiau bărbaţi a căror casă era acolo unde-şi trânteau pălăria. Melodia a fost preluată de multe ori, de trupe şi interpreţi negri, dar şi albi (George Michael şi Black Crowes mai cunoscuţi). Am prelu(cr)at şi eu titlul într-o proză, atribuind unei trupe rock inventate o parodie de cântec presupus anticeauşist: Tata ‘cea că-i bagabont (Prunele electrice, 1996). Aşa mi-am arătat preţuirea pentru compoziţie, text, orchestraţie.
Povestea din cântec nu se potriveşte cu traiul meu personal, însă am cunoscut tipi cu destin asemănător acelui tată. Farmecul desuet al piesei vine din aranjamentul orchestral, unde vocile soliştilor sunt folosite ca un instrument cu tonalităţi diferite. Toate cele patru tipuri vocale masculine lucrează ca una, spre deplină încântare.
Rar de găsit în rock azi, ca şi atunci.