În volumul de proză scurtă Ştiu pe cineva, al doilea semnat de către Robert Şerban, se regăsesc naturaleţea, optimismul bonom sau şarmul povestirii/ al imaginării, prezente şi în poezia, dar şi în numeroasele sale dialoguri cu piper pe limbă.
Prozele acestea sunt scrise într-un ritm alert sau mai lent, propice răsturnărilor de situaţie sau temperamentelor fluctuante. De asemenea, acumulările de tensiuni umane sau evenimenţiale conduc spre un final imprevizibil, care dejoacă gravitatea prezentă până în acel punct sau provoacă un viraj neaşteptat al obişnuitului tern într-o atmosferă de comedie umană şi societală.
Am putea spune că deşi graniţa dintre degringoladă şi gravitate, dintre comedie şi dramă pare tot mai superfluă, atitudinea naratorului este, mai degrabă, una de empatie şi solidaritate cu metehnele sau imperfecţiunile unor felii de viaţă sau unor personaje ieşite din mantaua „momentelor caragialiene” (Angelo Mitchievici). Naratorul adoptă, astfel, o perspectivă unanimistă asupra existenţei personajelor, în sensul oferit acestui termen de către teoreticienii şi scriitorii R. M. Albérčs şi Jules Romains, ei mizând pe ideea de solidaritate a indivizilor, care nutresc un puternic sentiment al apartenenţei şi al comuniunii. În universul prozelor lui Robert, ideea de comunitate este închegată datorită jovialităţii molipsitoare, a unei doze de naivitate şi maliţiozitate, de inocenţă şi deriziune, de grotesc jovial şi pitoresc autohton, toate acestea la un loc reprezentând combustia umanităţii fiecărui erou în parte.
De pildă, totul pare a participa la armistiţiul jocular dintre normalitate şi deriziune, dintre obişnuitul vieţii şi absurdul neprevăzutului. În O zi ca nicicare alta, un personaj se trezeşte cuprins de spasmele unei crize de râs care va genera, în scurt timp, o situaţie de criză hilară şi comică, deopotrivă. Un fapt cât se poate de banal îi provoacă starea respectivă, în timp ce se îndrepta spre un magazin de unde îşi făcea cumpărăturile zilnice, ajungând să pice la pământ şi să nu îşi mai poată reveni din sevrajul veseliei decât ajutat de un echipaj medical, sosit la faţa locului. Aflăm însă că personajul a mai trecut, şi altădată, printr-o situaţie similară, cu aceleaşi consecinţe aproape. Semnificaţia întregii experienţe ţine de infiltrarea neaşteptată şi foarte firească de altfel a absurdului în existenţa cotidiană, trezind-o puţin din propria letargie. Florinel, din proza Ciudata lui Florinel, trăieşte experienţe erotice alături de iubite ieşite din tiparul comun, prin comportamente sau pasiuni care sfidează normalul şi tind spre anumite extravaganţe comice, în fond. Majoritatea celor pe care le întâlneşte colecţionează lăcuste uriaşe, pui de păsări ciudate sau tot felul de specii de şerpi sau de viermi. Într-un final, una dintre ele îl introduce în spaţiul ei domestic şi îl supune unui experiment casnic, neobişnuit, demn de filmele lui Tim Burton. Un cerşetor primeşte pomană, în Cerşetorul de pe partea cealaltă, doar de la alţi cerşetori, fapt care, parcă, seamănă cu un gest de frondă la adresa inechităţilor sociale, tot mai prezente în lumea de azi. În textul Ştiu pe cineva ne este înfăţişat acel climat al intereselor sau al clientelismului care încă mai face ravagii. Doar că proza aceasta, concentrată şi dinamică, propune o societate românească în miniatură, cea de la bloc, în care fiecare ştie pe fiecare. Astfel, prozatorul redă un dialog între mai multe personaje care, întocmai ca într-un joc de-a telefonul fără fir, preiau sau oferă informaţii despre un locatar plin de relaţii şi pile, care rezolvă şi te rezolvă printr-o vorbă spusă la locul sau momentul potrivit. Această categorie de oameni capătă în ochii naivilor o aură mesianică, o alură justiţiară şi eroică, în pofida banalităţii sau a rapacităţii de care dau dovadă din plin.
Indestructibil este o proză care se apropie de atmosfera universurilor hrabaliene sau gogoliene. Un individ, indiferent de contextul sau de preocupările pe care le avea, nu renunţa la ceasul său pentru care a făcut mai mult decât o obsesie. Chiar şi atunci când a efectuat un control medical, mai complex, necesar în urma unor suspiciuni de boală, a refuzat să şi-l scoată de la mână. Finalul are loc într-o notă de ironie crepusculară, de atmosferă demnă de un banc, căci, spre uimirea apropiaţilor care cred că nici în mormânt nu se va despărţi de obiectul cu pricina, acesta va lua totuşi o decizie care le va contrazice aşteptările. Textele La cimitirul sărac nici morţii nu trag sau Haină neagră. Sau poate nu chiar sunt proze în care gravitatea şi jovialitatea se îmbină la tot pasul. În ele este conturată arhitectura unor obsesii personale, precum şi firescul sau originalitatea umană, surprinse, în stare brută, în cele mai absurde sau obişnuite contexte de viaţă şi de moarte.
Galeria de portrete sau de profiluri, evocate în această carte, este una cât se poate de comună, dar plină de un farmec pitoresc şi autentic, în egală măsură. O lume în care busola normalităţii pare să o fi luat razna. Însă continuă să arate punctele cardinale ale empatiei şi umanităţii.