Urmuz credea că „... nişte cronicari/ duceau lipsă de şalvari...” Aşa o fi fost pe vremea lui. Pe vremea noastră, cu sau fără şalvari, „Cronicari” sunt, dar, vorba lui Eugen Jebeleanu, „... nu mai e”. O să mă întrebaţi ce nu mai e, exact cum l-a întrebat pe importantul personaj al poetului „Săracul” şi i s-a răspuns ceva ce, cazului nostru, care începe cu cronicarii lui Urmuz, nu i se mai potriveşte. Pentru că în vremurile noastre nu se mai discută de cozonac, nici măcar despre cel figurat, ci despre opere şi capo d’opere. Şi-apoi, cum să te faci cu o capodoperă, dacă nu-ţi prea iese? Continuare: altfel decât controlând cronicarul şi cronica sa. Eventual chiar punându-l la treabă, în mod organizat, cum se spunea pe vremurile socialismului victorios, în derâdere, de către cei care îşi permiteau să-l derâdă.
Dar să luăm mai întâi cazul că-ţi iese capodopera şi destui critici, cronicari literari cu acte-n regulă, adică demult confirmaţi de publicaţiile cât de cât profesioniste, se apleacă asupra operei. Caz în care tu, autor de cărţi, cunoscut de cititori şi, mai ales, de editori, nu mai eşti în atât de mare lipsă de lăudători. Ba, dacă e pe-aşa, nu mai rămâi doar un tu, devii un domnia ta, treaptă intermediară spre faimosul „Maestre”, suportat uşor de cei care nu-s. În cazul acesta, folosul e distribuit, la început, egal între cele două nume, brusc asociate, prin „Cronica literară” de care vorbeam. În scurtă vreme însă, lucrurile se pot dezechilibra. Autorul operei poate da şi câteva capodopere şi devine recunoscut, deci susţinut printre valorile ţării din care toţi facem parte. Cronicarul grăbit să mai comenteze vreo operă a acestuia, capodoperă sau nu, începe să nu mai aducă el o plus valoare literar-artistică celui comentat, ci, cumva, invers, oarecare plusvaloare, nu neapărat artistică, i se adaugă cronicarului prin însuşi faptul de a fi băgat la timp de seamă ascensiunea. Deci, binefacerile celebrităţii unuia se pot reflecta, încet-încet, sau chiar mai repejor, şi asupra altora, atenţi despre cine să scrie/ comenteze şi ce să scrie despre cine e la faza tu, cine la faza domnia sa, cine la faza superioară, maestre. Şi uite-aşa, în vremurile publicităţii dezlănţuite, se pot adăuga valori lângă valori, cele autentice îşi văd de opera lor, celelalte îşi valorifică treapta pe care, uneori cu chiu cu vai, alteori fără chiu şi fără vai, au pus piciorul.
Dar, vai, cum mai trece spaţiul, că timpul ştim cum! Voiam să trec la cazul autorului, autorilor, autoarelor care nu beneficiază, pe drept sau pe nedrept, de atenţia şi intenţia cronicarilor sau fotografiabililor cu noua sau mai vechea celebritate, vai! Pe când exista o deontologie în publicistică, ceva (magic) înţeles, ciudat, de toţi cei care debutau pe-acolo, exista un fel de – cum să-i spun? – un fel de bun simţ subînţeles, care azi are momente de eclipsă. Într-o societate ca a noastră… etc., etc., etc., v. fiul de la facultate, „Tânăr, tânăr, dar copt băiat!” al lui Nenea Zaharia, nu mai e timp de eclipse şi de deontologii. Te poţi trezi, într-o redacţie, cu o „Cronică de întâmpinare” de vreo 5 pagini semnată de persoana care a publicat chiar cartea comentată! Ţi se pare o nebunie, dar, pac, vine şi cealaltă, mai – vezi, Doamne! – subtilă. Autorul altei autoproclamate cronici îţi spune, franc, ingenuu din punct de vedere publicistic, că a scris textul despre cartea cutărui autor, pentru că i-a plăcut (normal până aici), dar şi autorului i s-a părut scrisă cum trebuie, că dă o justă indicaţie de lectură cititorului. Şi, ca să se vadă că nu minte, criticul improvizat (interesat?) îţi ataşează şi aprobarea autorului, care i-a indicat şi unde să publice indicaţia asta justă de lectură.
Măi, să fie, îţi spui, dar ce caut eu în această planetă a maimuţelor? Şi: cum dracu’ am ajuns aici fără nicio rachetă care să mă mute de pe Pământul ce mi se părea cunoscut?! Răspunsul vine sub forma unei amintiri: pe când gazetăream la Alba Iulia, la ziarul local, judeţean, la secţia Cultură, am fost trimis să fac o anchetă la Blaj. Am făcut ce-am făcut şi am aflat de nişte nefăcute din Roma Mică a lui Mihai Eminescu. Îmi amintesc, între altele, că pe frontispiciul Casei Mureşianu (parcă) fuseseră pictate tradiţionalele Muze, în mod nu mai puţin tradiţional, adică topless. Şi primul sau al doilea primar comunist s-a scandalizat şi a ordonat să fie acoperite ruşinile alea (mă rog, nu meritau prostul cuvânt, că erau bine făcute), iar de atunci încoace nimeni nu mai avusese curajul să redea libertatea domnişoarelor muze de sub feşteleala aia. Sigur, mai erau şi altele în ancheta mea, dar de astea îmi aduc aminte. Am predat foile, că pe atunci nema internet, tovarăşului redactor şef şi am aşteptat să-mi văd „Opera” tipărită. Azi nu, mâine nu, poimâine nu, mă miram. Cineva, mai vechi în câmpul muncii gazetăreşti de partid, mi-a explicat de ce n-a mai apărut. Păi tu nu ştii, bă, că anchetele se trimit la partid, la cei criticaţi? Şi dacă ăia nu sunt de acord cu critica, gata, la coş cu ele? Nu ştiam că o critică – pozitivă, negativă – trebuia aprobată de cel criticat. Şi nici acum nu vreau să ştiu. ... dar năravul, ba, vorba aia, al cărei început îl ştiţi dvs.