Într-o boabă de sudoare de pe fruntea ta am zărit paradisul,
ai şters-o rapid cu dosul palmei şi n-am apucat să-ţi mai spun,
secreţiile corpului nostru ne jenează, cel mai adesea,
nu era năduşeală, dragul meu, era strălucire.
Lumina cu paşi moi de pisică îţi traversa golgota capului,
calvaria, cum zice latina şi medicina,
fiindcă din cap pornesc toate patimile,
mai întâi mi-am imaginat mirosul reavăn de pământ
după ploaie,
apoi l-am asociat cu pielea ta arămie,
în care piatra a fost inundată de fluidul auriu din venele zeilor.
De câte ori mă aplec să-ţi sărut fruntea,
cad mereu în aceeaşi biserică
în care am atins fruntea umedă a morţilor mei,
transpiraţia morţilor e condensul
de după înlăturarea capacului frigorific,
broboanele scânteiază în lumina lumânărilor,
îţi vine să le ştergi cu batista,
dar rămâi nemişcat, doar închizi ochii.
*
Boaba de sudoare e acum un cristal de sare întunecată,
în timp ce cobor în salină de mână cu mama,
aerul se răceşte, din lumina prăfoasă mă aştept să răsară balauri,
peştera asta ajută sănătatea, oamenii se relaxează aici,
ca într-un sanatoriu subteran, e un munte vrăjit răsturnat,
mă gândesc azi, când în mintea mea străluceşte alb grota miresei.
Am citit că s-a prăbuşit, dar multe s-au prăbuşit de atunci.
Chiar şi tabloul meu de mireasă, cum se visează toate fetiţele.
În lacul sărat am crezut pentru prima oară că o să mor,
mă scufundam fără disperare, tristă doar că-mi voi lăsa
bunicii nemângâiaţi,
la vârsta aia, ştiam sigur că voi ajunge în rai.
Sarea m-a scos la suprafaţă. Dacă aş putea să plâng,
aş ieşi la lumină iar şi mama m-ar prinde în braţe.
*
Memoria mea e zona în care cea mai secretă dorinţă
a fost corporalizată. Aşa ai apărut tu,
jumătate trup, jumătate vis.
Cine nu ştie că dragostea este trei sferturi imaginaţie
a citit prea puţin.
Dacă aş fi cinică, aş mai zice un sfert pacoste.
Sau boală autoimună, ca diabetul.
Tu eşti reflexia singurătăţii mele, lumea în care nimeni
nu-şi declară iubirea. Cetatea în care nimeni
nu dezbracă armura. Nimeni nu doarme.
Închidem porţile şi vorbim de pe metereze.
Noaptea devenim fosforescenţi,
doi licurici care au dansat împreună o clipă.
Când părăsesc zona, tu eşti umbra mea,
mă însoţeşti mereu, dar nu pot să mă sprijin de tine.
*
Ieşi din colivă, scrie despre politică, scrie despre viitor,
mă îndeamnă corul revoltaţilor de profesie,
ia atitudine, dacă nu strigi, nu eşti auzit.
La 9 ani am deschis fereastra şi am urlat de bucurie
că dictatorul a fugit. Astăzi, copiii potentaţilor de atunci
sunt milionari şi miliardari.
Istoria e un sac de cadavre legat cu sclipici.
Ţin veioza aprinsă zi şi noapte,
locuiesc într-un cavou şi vorbesc în şoaptă,
nu, nu e nicio referinţă la Bacovia
(nu e frig, nu e plumb),
nu mi-e teamă ca în întunericul din odaia unde ascultam
posturile de radio interzise, lângă bunicul meu,
care-i înjura de ceara mă-sii pe comunişti.
Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie, ar zice el acum.
Bâzâitul radioului încetează,
vreau să aud din nou vocea lui caldă,
vocea lui cântând aleluia.
*
Memoria mea e un câmp radioactiv,
mă cuibăresc în el ca-ntr-un vis de opiu.