L-am cunoscut pe Dan Palade cu mulţi ani în urmă când, întâmplător, i-am văzut expoziţia deschisă la Muzeul Naţional de Artă Timişoara. Impresia, estompată de trecerea anilor, a fost aceea a unui artist robust, cu un discurs personal derivat dintr-o bună înţelegere a istoriei artei româneşti, dar mai ales a celei universale. M-am reîntâlnit cu arta lui, tot întâmplător, la Târgu Jiu, în 2020, când i-am văzut expoziţia deschisă la Muzeul Judeţean din localitate, şi mi-am dat seama de complexitatea creaţiei sale, care depăşeşte zona unui modernism cuminte, fiind avid să cerceteze spaţii noi precum fotografia, instalaţia, filmul şi chiar performance-ul.
Personalitate echilibrată şi oarecum retrasă din viaţa de obicei zgomotoasă a breslei, Dan Palade şi-a construit parcursul vizual relativ izolat chiar şi de propria-i generaţie, în sensul în care, în locul unei calibrări pe mainstream-ul optzecist, a ales o evoluţie pe cont propriu. Nu cred că este vorba despre o formă conştientă de autoizolare ci, mai curând, de structura sa interioară, care favorizează raţionalul şi mai puţin spontaneitatea. Este o reţinere care se manifestă şi la nivelul paletei cromatice folosite, unde dominante sunt griurile, ocrurile, brunurile şi, mai rar, culorile primare. În pictura sa, apetitul pentru intensităţile tonale poate fi citit în cheia oferită de prietenul său, Sorin Dumitrescu, aceea a mediului subteran: „Un mediu în care neregula ascunsă a lumii de deasupra îşi poate regăsi prin Palade cel puţin o parte măcar din propria regulă şi din inconfundabilul său mister.”
Legat de tradiţia figurativă, Dan Palade descoperă în propria sa experienţă umană şi implicit artistică principiile constructive ale unei poetici de recuperare a realului în esenţialitatea sa lăuntrică. Structurile industriale abandonate care reprezintă o temă majoră în creaţia sa, deşi sunt reflexul unei puternice motivaţii cu caracter biografic, sunt surprinse mai curând din perspectivă compoziţională decât afectivă, ceea ce mă determină să consider că pictura sa, adusă la acest nivel de distilare a formei, este mai puţin interesată de motiv, concentrându-se pe actul pictării. Rafinamentele cromatice şi constructive, în care desenul discret, dar exact dispune suprafeţele de culoare într-o ordine, vizând adesea spre o plasticitate sobră, îmi sugerează că interesul artistului este concentrat pe pictură şi abia după aceea pe subiect.
Realitatea este un punct de plecare şi o referinţă pregnantă în compoziţiile sale, care îşi definesc adevărata personalitate prin calităţile lor de factură plastică şi compoziţională, motiv pentru care opera sa picturală a fost adesea apropiată de arta abstractă. Este un punct de vedere pe care, de altfel, chiar pictorul îl împărtăşeşte: „Consider că figuraţia şi abstracţia sunt cumva egale, vreau să spun, în creaţia artistică. Am înţeles ce reprezintă abstracţia încă din primele clase de gimnaziu, geometria fiind foarte apropiată de fiinţa mea. Cu adevărat am ajuns însă la abstracţie mult mai târziu, după ce am trecut prin viaţă şi prin iniţierea de atelier”. În pofida acestor afirmaţii, îmi păstrez totuşi convingerea că Dan Palade practică o pictură figurativă, cu o accentuată tendinţă de abstractizare, care însă nu îşi abandonează originea, recursul la realitate fiind amprenta întregii sale creaţii. Fundalul, cel mai adesea neutru ca mod de abordare cromatică, are un rol important în relevarea filonului compoziţional, indiferent de consistenţa substanţei epice, transformându-se într-un element dinamic şi constructiv al compoziţiei.
Contactul direct cu arta occidentală, care s-a petrecut abia după 1990, atunci când autorul ajunsese deja la vârsta cristică, a avut un reflex puternic în creaţia sa, în sensul curiozităţii de a-şi extinde cercetările şi în zone puţin frecventate atunci în arta românească. Un interes special l-a prezentat fotografia, ale cărei valenţe artistice au fost valorificate tot din perspectiva esteticii sale picturale. Este o formă de expresie vizuală pe care artistul a prezentat-o public cu mare parcimonie, ea fiind păstrată în continuare mai mult în spaţiul de laborator, ceea ce consider că îi prejudiciază imaginea, în sensul eludării acestei dimensiuni importante a creaţiei sale.
În ceea ce priveşte performance-ul şi filmul, expresii vizuale pe care artistul le-a practicat în ultima perioadă, am avut posibilitatea să le vizionez, unele dintre acestea fiind accesibile online. Consider că ele sunt o componentă importantă a demersului său creativ, pentru că îi structurează profilul. Ambele tipuri de discurs păstrează acelaşi tip de abordare serioasă a temei, într-un diapazon ponderat. Ceea ce am identificat acum ca fiind diferit faţă de modul de înţelegere a spaţiului pictural este faptul că el conţine, din perspectiva mea de citire, o notă romantică accentuată care, deşi este tratată într-un limbaj contemporan, îl individualizează. Este forma sa de refuz conţinut în orice tip de înregimentare într-un trend, într-o manieră, oricât de larg împărtăşită ar fi aceasta. Este efortul său de a se detaşa, cu claritate, de orice formulă vizuală care l-ar integra într-un canon. Şi, de aceea, fiind pe aceeaşi lungime de undă, nu pot decât să conced la observaţia lui Sorin Dumitrescu că „Dan Palade n-are omolog! Este singur pe arie…”.