Tăcerea tobelor

de Hanna Pylväinen

(fragment)

Traducere din engleză de Domnica Macri

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Hanna Pylväinen este o scriitoare americană de origine finlandeză, născută în 1986 în Statele Unite ale Americii, într-o comunitate religioasă conservatoare de tradiţie laestadiană. A studiat la Mount Holyoke College şi a obţinut un master în scriere creativă la University of Michigan. A beneficiat de rezidenţe la MacDowell, Yaddo şi Fundaţia Lásságámmi, precum şi de burse oferite de Lower Manhattan Cultural Council, American-Scandinavian Foundation, Fine Arts Work Center din Provincetown, Princeton University şi Dorothy and Lewis B. Cullman Center for Writers and Scholars of Public Library, New York. A debutat în 2013 cu romanul We Sinners, distins cu Whiting Award şi Balcones Fiction Prize şi nominalizat la PEN/ Hemingway Award pentru debut. În 2023 a publicat Tăcerea tobelor (The End of Drum-Time; Humanitas Fiction 2026), un amplu roman istoric inspirat din cultura sámi şi din mişcarea religioasă condusă de pastorul Lars Levi Laestadius în nordul Scandinaviei secolului al XIX-lea. Romanul a fost finalist la prestigiosul National Book Award. Pe lângă activitatea de romancieră, Hanna Pylväinen publică eseuri şi articole în reviste literare importante: Harper’s, New York Times, New York Times Magazine, Chicago Tribune şi Wall Street Journal. A predat la University of Michigan, Princeton University şi Virginia Commonwealth University, iar în prezent predă în cadrul programului de masterat pentru scriitori de la Warren Wilson College. Este considerată una dintre cele mai originale voci ale literaturii americane contemporane, preocupată de felul în care comunităţile, credinţele şi legăturile familiale modelează destine individuale.

„Tăcerea tobelor explorează unele dintre cele mai complexe teme ale literaturii; un stil de o frumuseţe uluitoare. Romanul Hannei Pylväinen despre ciocnirea dintre două culturi în nordul extrem este o realizare extraordinară, rod al unei documentări impresionante şi al unei imaginaţii remarcabile. Cu fiecare pagină, autoarea ne aminteşte de tot ceea ce poate înfăptui literatura.“ (Anthony Marra)

„Aşa arată ficţiunea istorică la cel mai înalt nivel: un roman electrizant şi revelator, care poartă cititorul într-un timp şi într-un loc de o frumuseţe şi o fascinaţie rare.“ (The Minneapolis Star Tribune)

În 1851, în nordul îndepărtat al Scandinaviei, comunităţile sámi de crescători de reni se află la răscrucea dintre vechile lor tradiţii şi noile mişcări religioase care transformă regiunea. În centrul acestei lumi, Ivvár, tânărul fiu al unui păstor respectat, rămâne să poarte singur povara unei turme tot mai împuţinate, după ce tatăl său îşi dedică viaţa credinţei. Întâlnirea cu Willa, fiica pastorului Lars Levi Laestadius, zis Lasse Nebunu’ , îl aduce în contact cu forţele spirituale şi sociale care remodelează existenţa comunităţii sale. Pe fundalul migraţiilor sezoniere, al tensiunilor dintre sámi şi colonişti şi al răspândirii mişcării religioase inspirate de predicile lui Lars Levi, destinele personajelor se împletesc într-o lume aflată în pragul schimbării. Amplă frescă istorică şi meditaţie asupra credinţei, apartenenţei şi pierderii, Tăcerea tobelor reconstituie universul cultural al populaţiei sámi din secolul al XIX-lea, evocând stingerea treptată a unor tradiţii şi credinţe al căror ecou reverberează mult după ce tobele ritualice au tăcut.

Renii traversară fluviul şi, opintindu-se pe malul opus, încetiniră. Ivvár le arătă renii lui Simmon celor doi tineri, care, citea pe chipurile lor, erau îndureraţi de pe-acum, dar era o durere care nu avea cum să-l atingă şi nu-l atingea.

— Simmon poate să-i ţină la păscut, zise el, oferindu-le cincizeci de centime, dar ei îl refuzară o dată, de două ori, iar el înţelese că li se pare urât să câştige de pe urma durerii lor şi se întrebă dacă cei doi o să înnopteze în târg, la Rikki, la casa parohială, sau o să meargă mai departe, în graba lor de a vedea lucrarea morţii.

Oare Lorens murise?

Willa, îşi zise el, Willa, iar inima îi tresăltă, astfel încât, deşi se gândea la fratele ei pe moarte, se trezi zâmbind. Ce oribil, cum merge viaţa înainte!

Târgul avea un aer pustiu, amplificat de strălucirea soarelui care lua albeaţa zăpezii şi o dubla. Tocmai această lumină îl ascundea acum pe Ivvár, în timp ce cobora dealul, căci oricine s-ar fi uitat pe fereastră sau de dincolo de fluviu nu şi-ar fi putut îndrepta privirea spre zăpadă. În casa parohială soarele pătrundea atât de strălucitor prin oblonul deschis, încât făcea boala lui Lorens şi mai evidentă, şi soarele cădea pe cearşafuri, şi pe cămaşa de noapte prin care trecuse transpiraţia, şi pe toate cearşafurile şi cămăşile de noapte îngheţate afară, pe frânghie, mişcându-se băţoase în bătaia vântului, ca nişte scânduri subţiri.

Părea că bolnavului i se va opri respiraţia în orice clipă, dar nu i se oprea, iar doctorul îl îngrijea cu răbdare – doctorul se simţea onorat, de fapt, că fusese chemat. Mama lui se număra printre finlandezii care îl venerau pe pastorul Laestadius; îl auzise predicând o dată şi insistase ca fiul ei să vină să ajute. Aşa că doctorul se ocupa de Lorens cu deosebită atenţie, deşi în realitate boala lui Lorens îl deruta, îl tulbura profund. Avea simptome fără nici o noimă, luate la un loc: sângele care ieşea odată cu tusea, ghemul tare din abdomen, frisoanele, bătăile încetinite ale inimii. Doctorul simţea, cumva, că fusese adus nu ca să-l salveze pe Lorens, care nu părea că mai poate fi salvat, ci ca să-l servească pe acest predicator, care îi făcea impresia unui om admirabil. Laestadius se afla în camera de alături, scriind predici, chiar în timp ce fiul lui murea, îşi dăruia la propriu viaţa, viaţa lui Lorens, lui Dumnezeu. Doctorul nu mai întâlnise atâta acceptare, atâta echilibru sufletesc – nu e indiferenţă, este o comuniune cu Dumnezeu, se gândi el şi, în timp ce îi mai luă încă o dată sânge lui Lorens, se întrebă, oare eu sunt voia Domnului? Oare mâna mea e călăuzită de îngeri? Se întrebă dacă în pragul morţii acestui băiat nu i se deschide lui o uşă către viaţă, iar mâinile îi tremurară de un fior pe care nu-l înţelegea, în vreme ce sângele băiatului se aduna în lighean.

Sosirea doctorului însemna că acum, pe lângă casă parohială şi infirmerie, casa lor devenise şi han. Îi cedaseră doctorului singurul dormitor, ceea ce însemna că Lars Levi şi Brita se mutaseră cu copiii în camera mare, aşa că dormeau toţi cu umerii şi cu picioarele atingându-li-se, dar asta nu supăra pe nimeni, de fapt, avea ceva plăcut, un sentiment adânc de siguranţă, chiar dacă Lorens îi ţinea treji şi chiar dacă Brita se temea că nu e bine să stea toţi în cameră cu Lorens. Dar unde să-l pună? Mai bine ne ducem toţi împreună – gândul chiar îi trecuse prin cap, de mai multe ori. Dacă îl iei, Doamne, se gândea ea, ia-mă şi pe mine odată cu el. O spunea şi, în iubirea aceea extremă care le e dată părinţilor, vorbea serios.

Willa nu se putea alătura mamei ei, sau doctorului, sau tatălui ei în aceste sentimente: era stăpânită de frică. Era stăpânită de imperativul ca Lorens să nu moară şi de obiceiul de a înfrunta orice dificultate prin eforturi de un fel sau altul. Era bucuroasă că se dusese la Ivvár, chiar dacă nu obţinuse nimic, pentru că îşi căuta tot timpul de lucru, preluând şi sarcina de-a se ocupa de doctor, aranjându-i pernele şi făcându-i patul. Îi aduse mâncare şi cafea, se oferi să-i facă focul în saună, iar el spuse, da, tare i-ar fi plăcut o saună, şi ea se duse afară să pregătească sauna, bucuroasă oarecum să aibă o treabă în plus.

Tocmai aprindea focul în sobiţa din saună când umbra lui Ivvár trecu pragul uşii deschise. Willa ridică ochii şi văzu, mai întâi, doar un bărbat şi soarele alcătuind forma unor umeri laţi şi a unei coame de păr cu cârlionţi mari. Părul se mişcă, scuturat cu nerăbdare într-o parte, cum făcea Nora când se pregătea de culcare, dar nu era Nora, era Ivvár, iar Willa simţi cum creşte în ea speranţa fără să i se poată opune în niciun fel. Cu repeziciune, el închise uşa în spatele lui, blocând toată lumina, astfel încât nu mai rămaseră decât una, două flăcărui pâlpâind în sobă, coaja de mesteacăn aprinzându-se dintr-odată, cuprinzând un vreasc, două, acum trei.

Ivvár se aşeză pe bancă de parcă era firesc să se afle acolo. O privi prin întuneric; ea abia îl zărea, dar îi vedea umezeala din ochi, aşa cum vezi o băltoacă îngheţată în mijlocul tundrei, după cum sticleşte. Fiecare părticică din ea intrase în alertă, sensibilă la apropierea lui – nu-şi pusese cojocul când ieşise, era doar în rochie şi se simţea conştientă de subţirimea stofei. Îi întoarse şi ea privirea, iar cuvintele îi stăteau pe limbă, ar trebui să plec eu, sau să pleci tu. Se pregăti să se ridice, să deschidă uşa şi să iasă. Uşa era chiar acolo, nu se încuia pe nicio parte şi soarele pătrundea pe margini, semnalându-i parcă scopul.

Willa se ridică, dar nu se dumiri unde să stea – lângă sobă era prea cald, sauna era prea mică, n-avea unde să se ducă fără să se apropie de el.

— De ce-ai venit? îl întrebă.

În mica încăpere de lemn, toate sunetele erau absorbite, amuţite, de parcă nu aveau viaţă în ele.

— Cum se simte fratele tău?

Ea nu putu să răspundă. Dacă ar fi vorbit, ar fi izbucnit în plâns. Îşi drese vocea, concentrându-se cu grijă pe cuvinte.

— E doctorul aici, spuse. E aici de două zile.

— Ce face?

— Nu ştiu. Îi ia sânge, îl lasă să curgă în vase, îl aruncă afară şi vin câinii şi ling zăpada.

— Cum arată?

— Abia se mişcă.

— Mănâncă?

— Aproape deloc.

— Zice ceva?

Întrebările curgeau una după alta şi Willa nu ştia ce altceva să facă în afară de a-i răspunde, dar focul chiar o ardea în spatele genunchilor, aşa că n-avu încotro, făcu doi paşi stângaci şi rămase chiar în faţa lui, atingându-i genunchii cu rochia. El nu păru tulburat şi nu făcu niciun gest ca să se dea la o parte, să-i facă loc; mâinile i se odihneau pe bancă, de-o parte şi de alta, iar ea avu senzaţia că stă în faţa cuiva ca să fie evaluată, doar că pe întunericul acela totul era doar sugestie.

— Nu, răspunse ea.

Ivvár încuviinţă din cap, îşi dădu ea seama, pentru că sclipirea din ochii lui se mişcă în sus şi în jos.

— Ce cauţi aici? întrebă Willa. Nu trebuia să fii… plecat?

— M-am întors, zise el.

— Am crezut că o să plec în sud, o să mă mărit şi n-o să te mai văd.

Urmă o pauză atât de lungă, că încăpură în ea o mie de viitoruri, fugărindu-se unul pe altul, în goană.

— Noaptea nu e niciodată lungă cât să nu mai vină ziua, zise el, într-un târziu.

Mâna i se întinse după a ei, i-o atinse cu degete calde, iar ea îşi aminti când el căzuse şi ea îl ridicase, dar acum mâna ei într-a lui însemna mai mult, acum era o mână pe care se temea să o atingă, pentru că nu era a unui străin.

— Şi ai reuşit? întrebă ea.

— Ce?

— Lucrul pentru care ai venit.

— Nu ştiu încă.

Din nou vocea plină de insinuări, Willa abia le putea îndura implicaţiile, o durea pur şi simplu să le audă.

— Ai de gând să-mi spui de ce-ai venit? întrebă ea, încercând să pară că îl tachinează, ca şi cum era stăpână pe ce spunea, dar fără îndoială că totul o dădea de gol, vocea, genunchii.

— De ce pui întrebări la care ştii răspunsul?

Willa îşi simţi limba prea mare şi cerul gurii lipicios. Toată gura îi era încleiată. Preţ de un minut, păru că ascultă amândoi pâlpâirile înăbuşite ale focului din sobă. Ea voia să-l audă vorbind aşa, dar se şi temea. Mai amână, se gândi ea, amână… Simţi că intră în panică.

— Lorens, zise, invocându-l din nou, invocându-i din nou boala ca pavăză între ei şi detestându-se în clipa următoare, ai venit din cauza… ai venit pentru Lorens? Ca să ajuţi?

— Odată, zise el… eram mic. Mama încă trăia. Asta-i o altă poveste, adăugă, cu un oftat. Oricum, a venit familia Tommas pe la noi. Îi ştii, păstori bogaţi. Risten avea o soră mai mică, Elle. Era început de primăvară şi s-a rupt gheaţa sub ea şi a intrat sub gheaţă. Şi pe urmă n-au reuşit să-i găsească trupul. S-au dus la cineva şi l-au întrebat unde o să iasă când se topeşte gheaţa. Şi el le-a spus unde e. Era la aproape cinşpe mile de unde se înecase, dar el a ştiut unde.

Ea îşi ascunse dezamăgirea că povestea nu e despre ea, dar cu toată dezamăgirea înţelese că îi spune ceva foarte important, era o nouă intimitate, mai înfricoşătoare, într-un fel, pentru că era reală.

— Şi au găsit-o?

— E la cimitir acum.

— Unde o să-l îngroape şi pe Lorens.

Fu surprinsă că reuşeşte să o spună pe un ton liniştit şi i se păru cel mai adevărat lucru pe care îl zisese, iar adevărul o izbi, de parcă, rostindu-l, îl omora ea cu mâna ei. Nu plânse, dar simţi că îi dau lacrimile şi fu gata să se întoarcă şi să plece, să fugă, de fapt, nu voia să plângă în faţa lui, însă Ivvár deschise braţele, le ţinu deschise pentru ea. Era un gest ciudat, parcă voia să fie matern cu ea, niciun bărbat nu se mai apropiase de ea aşa, iar ea ezită, rămânând pe loc, şi el se dădu puţin mai în faţă pe bancă până când genunchii lui o încadrară şi îi petrecu braţele în jurul taliei şi o cuprinse între genunchi, şi dacă ea s-ar fi tras numai puţin înapoi ar fi simţit ce strâns o ţine. Se lăsă pe pieptul ei şi îi făcu şi inima, şi stomacul, şi toate măruntaiele să nu-şi mai afle liniştea. Ea suspină adânc şi braţele lui i se strânseră în jur şi o lipiră de el, sau pe el de ea, tocmai cu capul – dintre toate – pe sânii ei stânjenitor de mici, cu părul atât de aproape de ea, că îi simţea mirosul; mirosea minunat, a reni şi a ceva ce aducea a ienupăr, a fum de ienupăr poate, şi când el începu să-şi plimbe degetul mare pe spatele ei, încet, dar cu intenţie, ea se gândi, înţelese că nu e un gest de mângâiere, ci de dorinţă, şi că este o întrebare.

Când el se ridică şi o privi, avea acea forţă relaxată pe care Willa o văzuse mereu la păstori, aşa că nici nu se gândi, nici nu avu timp şi nici nu simţi că trebuie să facă ceva, să se opună sau nu, să decidă sau nu, decizia fusese luată pentru ea, el se ridică şi o trase spre el şi ea îşi simţi buzele apăsate pe dinţi când se sărutară, dar nu era neplăcut, şi îi plăcu şi mai mult să-i simtă mâinile, mâini care o cuprindeau şi se plimbau pe ea.

El se opri şi se uită la ea, zâmbind larg.

— Ce? întrebă ea prosteşte, nereuşind nici măcar să fie sfioasă.

Acum, se gândi ea, acum e timpul să ne oprim. Acum e timpul să punem capăt lucrurilor. Ar fi trebuit să spună ceva, dar nu-i venea nimic în gând, încă îi simţea muşchiul ciudat şi cald al limbii, ademenitor şi bizar, şi cu atât mai bizar pentru că i se părea ademenitor, şi se gândi iarăşi, acum e timpul să punem punct. Îşi făceau promisiuni pe care nu le puteau ţine, dar ea voia, la urma urmei, să fie o păcătoasă, să fie damnată, voia să i se alăture în damnare, voia să mănânce din arborele cunoaşterii şi cu cât se sărutau, cu atât era mai uimită că, până la urmă, trupul ei ştie ce să facă, nu e deloc aşa de copilăroasă cum se credea, e o Dalila, o Jezebel şi o Bathsheba, e o minunăţie pentru priviri, un rege dacă ar vedea-o i-ar trimite bărbatul în prima linie ca să-şi ascundă preacurvia, atâta-i de frumoasă, şi simţi, pentru scurt timp, puterea de a fi femeie, o putere pe care n-o mai simţise, nici nu ştiuse că există, puterea de a-l dori mai puţin decât o doreşte el. Am fost deşteptată, se gândi şi îi veni să râdă, dar gura lui era pe a ei şi gura lui îi înghiţi râsul.

Degetele lui erau pe nasturii care îi încheiau rochia la gât, împingând un nasture prin butoniera pe care o cususe ea cândva cu atâta grijă, iar ei i se păru că n-o să reuşească niciodată să-l desfacă, şi apoi pe următorul, şi pe următorul, şi avea degetele aspre şi bătătorite, şi avea unghiile murdare, şi pentru ea era minunat, şi îl sărută pe gât, şi îl sărută chiar după ureche, şi el avea gust de sare.

Uşa saunei se deschise.

Willa simţi că i se taie respiraţia, că i se scurge tot sângele în picioare. Că se prăbuşeşte. Că i se face rău. Ivvár se opri, întoarse capul spre lumină.

— Voi doi, aţi terminat aici? zise tatăl ei. Willa se cutremură să-i audă vocea şi făcu acel pas pe care ar fi trebuit să-l facă de mult, îndepărtându-se de Ivvár.

Pe fundalul luminii de afară, tatăl ei era cu totul în umbră, se vedeau doar umerii lăsaţi, şi Willa îşi dădu seama după postură cât era de furios, îi auzi dezgustul din felul în care stătea acolo, cu mâna pe clanţă. Lars Levi nu se uită la ea, nu se uită deloc în saună. Ivvár încercă să se uite la ea, dar ea nu-i putu întoarce privirea, lăsă capul în jos şi puse mâna pe rochia desfăcută şi aşteptă ca Ivvár să se ridice şi să-şi ia rucsacul din colţ.

— Ieşi afară, zise tatăl ei, cu o voce scăzută şi guturală, iar ea resimţi în cele două cuvinte întreaga povară a repulsiei lui, repulsie faţă de ea.

Lars Levi se dădu la o parte din uşă şi o ţinu deschisă, iar Ivvár trecu pe lângă el, nu se întoarse să-i spună ceva Willei, nu o luă de mână, şi uite aşa se destramă totul, el pleacă, iar ea rămâne. Chiar atunci, chiar acum, cu numai un minut în urmă, simţise o intimitate insuportabilă, fusese copleşită de cât de aproape e de Ivvár, de cât de puţin îi separă, iar acum în locul de drept al acelei intimităţi rămăsese doar ruşinea, atât de puternică, atât de atotconsumatoare, că i se făcu rău, nu ştia ce penitenţă ar mai fi posibilă, ce prosternare ar mai putea ajuta. Ar fi putut să-şi smulgă părul din cap şi să se arunce la pământ, dar n-ar fi servit la nimic, tatăl ei ar fi spus că joacă teatru, că remuşcarea ei e prefăcută, nici nu se mai putea uita la ea, nu voia să mai ştie de ea, o considera o păcătoasă şi o târfă, şi chiar era o păcătoasă şi o târfă, nu exista cuvânt suficient de greu s-o descrie, nici nu era nevoie să-l rostească tatăl, ea ştia că e adevărat.

Tatăl ei se întoarse şi plecă.

Ea rămase în saună, prefăcându-se că ar mai fi ceva de făcut. Nu era nimic de făcut – focul încă ardea, liniştit, aşa că îşi netezi rochia, deşi nu avea nevoie să fie netezită, şi se gândi: ce-ar fi dacă nu m-aş mai întoarce? Părea de preferat. În drum spre casă, înaintă cu paşi tremurători, ca prin vis, gândindu-se ce plăcut ar fi să nu mai existe, să se extragă din lume, să aibă puterea de a lăsa trupul să îndure orice are de îndurat, în timp ce mintea îi zburdă liberă. Se întrebă dacă Ivvár o vede cum merge, o vede cum se apropie de uşa casei, dacă i-e milă de ea, dacă ştie ce urmează, aşa cum ştie ea, dacă ştie preţul.

❖ ❖ ❖