Ernest Miller Hemingway, scriitor american (Oak Park, Illinois, 1899 – Ketchoum, Idaho, 1961), laureat al Premiului Nobel în 1954, cunoscut, îndeosebi, datorită romanelor Adio, arme (1929), Pentru cine bat clopotele (1940), Bătrânul şi marea (1952), este şi autorul cărţii Paris est une fęte, publicată postum, în 1964. În aprilie 1961, Hemingway lucra încă la această carte. Manuscrisul va suferi importante amendamente, aduse de soţia scriitorului şi de editori. Titlul, de exemplu, este inspirat de o remarcă a lui Hemingway, de care îşi aminteşte Aaron Hotchner, o cunoştinţă a familiei: „Dacă ai fi fost destul de norocos să fi trăit în Paris în tinereţe, lucrul acesta va rămâne cu tine oriunde te-ai duce, pentru că Parisul este o sărbătoare continuă” (Ernest Hemingway, Sărbătoarea continuă, Iaşi, Polirom, 2025, Traducere din limba engleză şi note de Ionuţ Chiva).
Ernest Hemingway a participat la ambele războaie mondiale. În 1945, intră în Paris în acelaşi timp cu divizia Leclerc. Va începe să lucreze la Vinietele pariziene în 1957. Cartea descrie anii petrecuţi la Paris între 1921 şi 1926. Prima vinietă se intitulează O cafenea drăguţă din Place St. Michel. Aceasta se află la oarecare distanţă de zona în care locuia scriitorul, Place Contrescarpe, o zonă marcată de mizerie, în care mişună beţivii. Amintindu-l pe Braque, unul dintre iniţiatorii cubismului, cu ale sale compoziţii cvasigeometrice, Hemingway, un prieten al artiştilor, contrapune tabloului sordid o estetică a urâtului.
Întrucât venise iarna, iar în hotelul în care închiriase o cameră de lucru la mansardă era frig, scriitorul se îndreaptă spre un spaţiu mai prietenos: „(...) Am trecut pe lângă Lycée Henri Quatre şi pe lângă vechea biserică St. Étienne du Mont, am luat-o prin Place du Panthéon, care era măturată de vânt, am cotit la dreapta ca să fiu mai la adăpost şi în cele din urmă am ieşit în Boulevard St. Michel, pe trotuarul pe care nu bătea vântul, am mers pe el în continuare până am trecut de Cluny şi am traversat bulevardul St. Germain, ajungând în cele din urmă în Place St. Michel, unde ştiam o cafenea drăguţă.” (Ibid, p. 16). Toposul cafenelei pariziene, loc de întâlnire preferat de artişti şi de scriitori, dar şi spaţiu de creaţie uneori, este evocat şi de Hemingway: „Era o cafenea chiar drăguţă, călduroasă, curată şi prietenoasă; mi-am atârnat vechiul meu impermeabil în cuier ca să se usuce, mi-am pus pălăria de fetru veche şi uzată în agăţătoarea de deasupra băncii şi am cerut o café au lait. După ce chelnerul mi-a adus cafeaua am scos din buzunarul hainei un caiet şi un creion şi am început să scriu [...]” (Ibid., p. 16). Odată încheiată povestirea, Hemingway mănâncă o duzină de „Portugaises” şi bea jumătate de carafă din vinul casei, alb şi sec, apoi pleacă spre apartamentul din Cartierul Latin, cocoţat în vârful colinei Montagne Sainte-Genevičve, unde locuia cu Hadley, prima soţie a sa.
Capitolul Miss Stein face pedagogie este centrat pe procesul de scriere, ceremonial ce se desfăşoară zilnic în camera închiriată în acest scop, la ultimul etaj al unui hotel: „[...] Uneori, însă, când începeam câte o povestire nouă şi nu reuşeam s-o pun în mişcare, mă aşezam în faţa căminului şi storceam peste jăratic coji de mandarină, urmărind flăcările albastre pe care le făceau. Apoi mă ridicam în picioare şi priveam acoperişurile Parisului, spunându-mi: «Nu-ţi face probleme. Ai reuşit întotdeauna să scrii şi o să reuşeşti şi acum. Nu e nevoie decât să scrii o frază adevărată. Scrie cea mai adevărată frază la care te poţi gândi». Şi-n cele din urmă scriam o frază adevărată şi porneam de acolo [...]”. (Ibid., p. 27).Un impact deosebit asupra scriiturii sale îl are contactul cu pictura. Este atras, îndeosebi, de stilul lipsit de artificii (dépouillé) al lui Cézanne. Intră adesea, după-amiaza, în Musée du Luxembourg: „Mă duceam acolo aproape zilnic, pentru tablourile lui Cézanne şi pentru a mai vedea tablouri de Manet şi Monet şi ale celorlalţi impresionişti, pe care apucasem să-i cunosc încă de la Art Institute din Chicago. Am învăţat ceva din tablourile lui Cézanne, ceva care-mi spunea că nu era deloc de ajuns să scriu fraze simple şi adevărate pentru ca povestirile mele să capete dimensiunile pe care mi-aş fi dorit să le aibă (...)” (Ibid., pp. 28-29). Tehnica picturală a lui Cézanne îl inspiră în construcţia textului din perspectiva compoziţiei riguroase, dar şi din perspectiva efectelor de umbră şi lumină. Vizitele pe care i le face Gertrudei Stein în apartamentul ei de lucru din 27, Rue de Fleurs, în apropiere de Jardin du Luxembourg, îi vor influenţa, de asemenea, scrisul, revelându-i importanţa clarităţii şi a ritmului. Ezra Pound, bunul său prieten, l-a îndepărtat şi el de stilul gazetăresc, ajutându-l să publice pentru prima dată la edituri şi reviste avangardiste, precum The Little Review.
Plimbările scriitorului prin Paris prilejuiesc întâlniri cu istoria oraşului, cu oameni şi tradiţii dispărute în timp, ca în capitolul Oameni de pe Sena. Este evocată, astfel, vechea piaţă de vinuri, Halle aux vins: „Asta nu semăna cu niciuna dintre celelalte pieţe din Paris – semăna mai degrabă cu un depozit împietrit unde se păstra vinul pentru a evita plata taxelor şi, văzut de afară, părea un loc la fel de sumbru ca o cazarmă militară sau o închisoare” (Ibid., p. 65). Tarabele buchiniştilor sunt şi ele amintite. La fel şi pescarii întâlniţi în inima oraşului, mai jos de Pont Neuf. Animaţia de pe Sena este pentru Hemingway un remediu contra sentimentului de solitudine.
Un tablou bucolic în plin Paris apare în vinieta O primăvară înşelătoare: „În dimineţile de primăvară mă apucam devreme de lucru, în timp ce soţia mea încă dormea. Ferestrele erau larg deschise şi caldarâmul începea să se usuce după ploaia de peste noapte. Soarele zvânta faţadele umede ale caselor de pe trotuarul de vizavi. Un păstor îşi mâna turma de capre pe stradă, în sus, cântând din cimpoi, iar femeia care locuia deasupra noastră ieşi pe trotuar cu o oală mare în mână. Păstorul alese una dintre caprele negre şi lăptoase cu ugerul greu şi o mulse în oală, în timp ce câinele său le aduna pe celelalte pe trotuar. Caprele se uitau în jur, înălţându-şi gâturile ca nişte turişti care admiră un peisaj. Păstorul luă banii de la femeie, îi mulţumi şi merse mai departe pe stradă, cântând în continuare, în vreme ce câinele mâna caprele care clătinau din coarne. M-am întors la masa de scris în timp ce femeia venea sus cu laptele. Purta papuci cu talpă de pâslă, aşa că nu i-am auzit decât respiraţia greoaie atunci când s-a oprit în faşa uşii noastre, şi am auzit-o când a închis uşa” (Ibid., pp. 75-76). Atras de cursele hipice, Henmingway merge, împreună cu soţia sa Hadley, la micul hipodrom de la Enghien: „Aşa că am luat trenul din Gara de Nord, traversând zona cea mai murdară şi mai posomorâtă a oraşului, după care am luat-o pe jos de la linia ferată până la oaza care era hipodromul. Era încă devreme, aşa că ne-am aşezat pe trenciul meu întins pe peluza cosită de curând şi am mâncat sendvişurile, bând din sticla cu vin alb şi privind tribunele, ghişeele unde se paria, nişte cabine din lemn închis la culoare, iarba verde a hipodromului, gardurile vii, de un verde mai închis, apa lucind maroniu în şanţurile de după obstacole, obstacolele din piatră văruită şi stâlpii şi barele albe, padocul, întins sub copacii abia înfrunziţi, în care începeau să fie plimbaţi primii cai” (Ibid., pp. 79-80). Bucuria primăverii este asociată cu bucuria câştigului adus de pariul la curse. Un episod asemănător apare în continuarea povestirii: „Peste ceva timp, în acelaşi an, întorcându-ne dintr-una din excursiile noastre, când iar avusesem noroc la curse, am intrat, în drum spre casă, la Prunier şi ne-am aşezat la bar, asta după ce ne uitasem la minunile expuse în vitrină, cu preţuri foarte vizibile. Am mâncat stridii şi crabe mexicain şi am băut câteva pahare de vin de Sancerre. La întoarcere, trecând prin Tuileries în întuneric, ne-am oprit ca să ne uităm la Arc du Carrousel, înălţându-se peste grădina întunecată, la luminile din Place de la Concorde, care străluceau dincolo de acel întuneric solemn, şi apoi la şirul lung de lumini care se întindea către Arc de Triomphe”. (Ibid., pp. 81-82). În drum spre casă, Hemingway, bon viveur, propune o nouă oprire: „Ni se făcuse iar foame de la atâta mers şi Michaud era pentru noi un restaurant interesant şi scump. Pe atunci, acolo obişnuia să mănânce Joyce cu familia – el şi soţia erau aşezaţi la perete şi Joyce studia prin ochelarii săi cu lentile groase meniul, pe care-l ţinea ridicat într-o mână”. (Ibid., p. 86). Invocarea scriitorului irlandez trimite spre perioada în care acesta trăia în exil la Paris, oraşul său de adopţie pentru o bună bucată de timp, unde scrie şi publică romanul Ulysses, o veritabilă capodoperă.
La Paris, Hemingway trăieşte şi perioade grele, când lipsit de bani cunoaşte foamea. Un alt loc în care putea să uite de asta era celebra librărie a Sylviei Beach, situată pe Rue de l’Odéon 12. Aceasta îi înmânează şi o scrisoare venită pe numele său, în care găseşte şi bani. Va putea, astfel, să-şi potolească foamea într-o braserie, la Lipp. În timp ce mănâncă îi vin în minte lucruri neplăcute, povestiri care nu îi fuseseră publicate, pierderea unor manuscrise.
Printre cafenelele preferate de Hemingway se înscrie şi La Closerie des Lilas din Montparnasse. Pe terasa acesteia, în numai şase săptămâni, a scris romanul The Sun Also-Rises, a cărui acţiune se petrece aici. Frecventează, de asemenea, cafeneaua La Rotonde sau Dôme. Petrece mult timp şi în preajma prietenilor: „Ezra Pound era un prieten de nădejde şi un om foarte săritor. Studioul din Rue Notre Dame des Champs, în care locuia împreună cu soţia sa, Dorothy, era atât de sărăcăcios, pe cât era de opulent cel al Gertrudei Stein. Era foarte luminos, era încălzit cu o sobă, iar pe pereţi erau atârnate tablourile unor pictori japonezi pe care-i cunoştea Ezra.” (Ibid., p. 157). Ezra Pound a fost cel care l-a ajutat să publice pentru prima dată în reviste ca The Dial şi The Little Review. Poetul american înfiinţase şi fundaţia „Bel esprit”, împreună cu o americancă bogată, Natalie Barney, pentru a veni în ajutorul scriitorilor şi artiştilor. Un alt american celebru evocat în vinietele lui Hemingway este Scott Fitzgerald, întâlnit prima oară în barul Dingo, de pe Rue Delombre. La o nouă întâlnire, pe terasa de la Closerie des Lilas, acesta îi vorbeşte despre ultimul său roman publicat.
Vinieta Parisul nu se sfârşeşte niciodată încheie cartea Sărbătoarea continuă. Hemingway şi Hadley părăsesc Parisul, împreună cu bebeluşul lor, Bumby, alungaţi de asprimea iernii şi de sărăcie: „Însă atunci când eşti sărac, şi noi eram chiar săraci atunci când m-am lăsat de jurnalism, după ce ne-am întors din Canada şi nu reuşeam să vând nicio povestire, atunci e prea dificil să stai iarna în Paris cu un bebeluş.” (Ibid., p. 284). Anii petrecuţi de Hemingway la Paris au fost, în ciuda sărăciei, ani foarte fericiţi, mereu vii în memoria sa. „Parisul nu se sfârşeşte niciodată...”