– A venit tata, scoală-te, o aude. A venit cu zece minute mai devreme.
Zece minute, pentru ei, fac cât o oră pentru alţii, răsfăţaţi de soartă şi de legi. Omul venit e pensionar şi încă unul de cuvânt, harnic, vrednic, cum se spunea odată, de toată lauda. Dar nu are înţelegere pentru cei care pleacă din casă de nevoie, grijă, durere.
Copilul lor spune însă:
– Nu stau cu prostul ăsta!
De unde a auzit vorba asta? Prostul nu i-a răsărit direct în cap. E vorba potrivită, în lumea lor, pentru cineva care nu-ţi e pe plac. Sursa e din interior, nu e greu de ghicit. Copiii repetă. Au totul ingenuu, între toate celelalte şi memoria.
El nu-i pune copilului mâna pe buze. A spus ce-a spus, dar să nu repete. Ar face-o cu alt ton, iar omul s-ar mâhni. Doar sâsâie spre el, ca şarpele.
Se îmbracă, dar nu chiar ca la cazarmă. O asigură pe ea:
– Nu, nu e târziu.
Găsesc şi în dimineaţa asta locuri în tren. Iată o victorie, prima şi uneori chiar ultima din zi. Sunt umăr la umăr cu clasa muncitoare, cu unul dintre reprezentanţii ei, şi toţi sunt reprezentativi, să le fie clar, să le fie de învăţătură. E un muncitor în miezul vieţii trecătoare. Ţine un loc în partea cealaltă, aşteaptă o femeie tânără care, cum vine, trânteşte tot felul de scene din ziua de ieri.
Când scoate cartea, tânăra muncitoare îi spune colegului ei matur:
– Tu nu mai citeşti?
Nu o spune în derâdere. Mai spune:
– Am făcut rost de nişte cărţi bune.
Cărţile rămân necunoscute. Dar dacă ea le califică bune, aşa trebuie să fie. Cum pentru cine? Pentru cel care vorbeşte. Fiecare are gustul lui.
Aici îşi poate aduce aminte de un soldat venit din seminar, admis la Teologie, care spunea des, interogativ: Te caci în gustul omului? Viitor preot al neamului trecut la socialism rusesc. Niciodată n-ar fi putut formula expresia asta. Probabil că era de uz comun acolo, în seminarul teologic. Un mod de-a spune că gustul e sfânt? Că nu poate fi nu doar discutat, dar nici murdărit sau profanat?
– Bune, să mori tu? întreabă muncitorul.
Are nevoie de o asemenea asigurare, de un jurământ grav, suprem. Cititul e ceva extrem de serios la muncitorul nou, nu?
– Aha, vine răspunsul.
Poate exista unul mai convingător? Asigură şi pretinde încredere, cel puţin pentru momentul discuţiei.
– De la cine?
– De la colegi.
Asigurare verificată. Muncitorul, care poate fi şi maistru, cum se gândeşte pe parcurs, scoate o carte de undeva, din spatele lui. Îi poate citi două cuvinte pe copertă: Colecţia Sfinx.
Noi tăcem ca nişte sfincşi.
Se uită numai să vadă ce a scos ea din sacoşă. Sunt câteva pagini, nici măcar o broşură: un prospect pentru casetofonul marca AKAI, la rugămintea de nerefuzat a soţului doctoriţei care îi dusese la O.R.L.
Muncitorul admite să schimbe locurile şi el trece aproape de ea. Spune încet, dar clar:
– De-asta detest relaţiile. Pentru că ele te obligă. Par reciproce, dar întotdeauna sunt inegale. Şi nici aşa egalitarismul nu e posibil. În cazul ăsta, uite, el pune o vorbă undeva, iar tu traduci treizeci de pagini. Vezi diferenţa de timp şi aceeaşi diferenţă de bani. De aceea se spune: ban la ban trage şi păduche la păduche. Eu aici chiar i-am cunoscut.
– E mai bine fără relaţii?
– Nu. Dar cu unele, să le zic, mai sociale.
Ea începe să scrie traducerea. Lasă goluri unde nu ştie termenul.
– E tehnic, spune.
Sigur că un inginer nu are habar de stiluri, la fel cum soţia sa, doctoriţa, crede că doctorii nu trebuie să pună tot ei virgulele la lucrările universitare sau la teza de doctorat.
– În câte săptămâni vei traduce întreg prospectul?
Coboară în haltă, au uitat?, gara lor cea de toate zilele. Da, acum a fost ridicată la rangul de mică gară. Încă nu se pot obişnui cu schimbarea, care e doar de cuvinte. Totul a rămas ca înainte.
Femeia divorţată de pictor li se alătură în dimineaţa aceasta. Vor merge împreună trei-patru minute. Azi îşi aminteşte că a fost redactor la o editură, nu, cum spusese altădată, la televiziune.
Cât de jos a căzut.
În acest an ea mai are de mers până la locul de muncă.
Ea spune: De osândă.
În Clădire, unde sunt doar ei, în familie, el deschide radioul şi se opreşte la postul care dă muzică. La un moment dat: french-cancan. În locul acesta strâmt încearcă să danseze, să mimeze dansul cât mai exact. Nu uită să-şi dea şi poalele nevăzute peste cap. Le dă mai mult decât sunt ele în realitate. Execută întoarcerea cu fundul, gest esenţial, salvator, resemnat, vital. Cade în şpagat.
Pe ea o amuză, iar el, în loc să se simtă obosit, se revitalizează.
– Hai să mai şi mâncăm.
Localnicii aduc veştile. Cei pe care îi instruiesc şi îi educă sunt spărgători exersaţi. Au atacat mai demult la oraş, au ajuns departe, în municipiu, prin alte judeţe, şi sunt lăudaţi ca nişte tineri de mare viitor.
Pe el tot ce aude îl face apatic. Dar are o curiozitate:
– Care sunt cei mai afirmaţi dintre aceşti spărgători de magazine?
Surpriza cade pe loc. Ar fi spus că sunt dintre cei mai blânzi.
Atât mă pricep la oameni, începând cu copiii.
Despre care se ştie că fură şi doar atât: se ştie.
Probabil că au fost şi ei, cum se spune la şedinţe, prelucraţi. E un alt nivel de educaţie, prelucrarea. Mai există îndrumarea şi ameninţarea.
E agasat că se tot insistă cu ei.
Dobitoci. De fapt, nu. Dobitoace. Animale.
Nimic despre oameni. Ce, sunt într-o şedinţă?
Noi ne-am făcut munca. Nu sunt oameni ai muncii murdare, ci ai muncii curate.
– Gata, plecaţi?
Ei se duc aproape. Ştiu când ajung: repede. Ei, ceilalţi, nu ştiu de fapt nici când pleacă, darmite când ajung.
– Plecaţi?
– Nu e cazul?
– Plecaţi pe crăpătul ăsta de soare?
Şansa lor de azi este o tânără localnică. Ştiu că şoferul opreşte pentru ea a doua oară.
– E de pe la noi, spune şi numele soacrei lui, de parcă ar cunoaşte-o.
Ar fi şi ei, oarecum, de pe aici.
– Aşa-i zice, Fula.
– Nume de botez?
– Ei, cum să fie de botez? E o poreclă.
Gestionara de la magazin.
– Aici nu s-a spart?
– Ba da. Fula e acum sub anchetă.
Vrea şi el un pic de admiraţie sau măcar de atenţie. Vrea să devină altul, un tip mai popular. Se serveşte de glumele actorului din concertul Narghitei. Succes are cea cu oglinda.
Nu e glumă, e banc, deşi multe bancuri sunt glume. Bulgarii, le spune că a aflat într-o excursie de la o ghidă a lor, au doar anecdote. Tot autocarul era uimit. Cum, bulgarii nu au bancuri ca noi? Mirarea s-a stins curând. Ghida spusese trei anecdote bulgăreşti. Slabe.
Tânăra localnică râde aproape din orice. Îşi produce uşor euforia, pare că există într-o continuă autoîncântare. Merge acum la sora ei, inginer agronom în judeţul Vâlcea. Are ca soţ tot un agronom.
– Au avut multe pagube.
Pagube? Bine, pagube. Înţeleg că li s-au distrus culturile.
– Iau fiecare pe lună câte cincizeci de lei.
Vezi că nu poţi să fii atent?
– Pe zi?
– Pe lună.
– Ar fi puţin şi pe săptămână. La o coadă la pui morţi, în oraş, când nu s-a ajuns, cum se întâmplă mereu, unul s-a supărat pe o bătrână, că la suta ei de ani...
– O caută moartea pe-acasă! ştim.
– Serios, ei chiar iau suta împreună?
Localnica scoate o sută de lei din gentuţă şi o răsuceşte ca pe foiţa de ţigară, pe vremuri.
– Ai bani şi n-ai ce să iei de ei.
– Dar când nu-i ai?
– Nu le mai duci grija.
– Le duci dorul.
Şi când sunt acasă, la masă, tot acolo, înapoi, le e gândul. Acum ea îşi aduce aminte:
– N-ai văzut o scenă? Când secretarei i-a căzut un pix din mână şi i-a făcut semn fiică-sii să i-l ridice şi să i-l dea înapoi. Gest scurt, hai. Fiica a ridicat nasul, uite-aşa, adică: pe-asta s-o faci tu. Atunci s-a aplecat Silviţa şi i-a dat pixul.
Iar acum părerea ei:
– O nesimţită. Ai văzut ce bine crescută e fata cu care-am venit? N-a vrut cu niciun chip să stea pe picioarele mele în maşină. Cu aia n-aş scoate o vorbă. Cine s-o crede? Să-ţi facă cineva un serviciu şi tu să nu-i spui un mulţumesc, măcar o ciocolată să-i aduci.
– Tu te-ai oferit.
– Ca să ne mai slăbească odată cu gura rea.
– Puteai să negi că ştii să baţi la maşină şi te-ai ales cu dactilografiatul unei lucrări întregi.
– Da, bine, tu ce-ai observat?
– Că doctoriţa nu mă mai recunoaşte.
– Cred că pic de somn aici, sub masă.
– E seară de teatru. Acum, teatru real.
Se îmbracă altfel. Aşteaptă şi aşteaptă. Ea vine de jos, de la mama.
– Du-te singur.
– Ce-aţi mai vorbit?
– Vinde biletul meu sau fă ce vrei.
– Nu se poate să nu mergi.
– Ba se poate. Vorbesc serios. Nu mai pierde timpul.
– Eu am vrut să mergem toţi trei. Ai spus că nu, doar noi doi, iar acum mă lăsaţi singur.
După un sfert de oră tăcut, pleacă totuşi toţi trei.
Sunt la teatru, la piesa americană despre mutilare, sărăcie socială, familie distrusă, vină morală, criza valorilor. O piesă bine asamblată, ce să zică. Sinceritate, simplitate, umor, îndrăzneală. În contrast total cu piesele noastre de propagandă de la televizor, cu profesori şi ingineri care fac să dispară diferenţa dintre sat şi oraş, deşi în realitate e invers.
Două ore nu mai este el. Nu mai există. Nu că ar fi un altul, spălat de griji şi poveri.
Abia acasă este într-adevăr altul.
La oră târzie, se joacă, el şi copilul, spre nemulţumirea ei.
– Gata, că treziţi lumea.
– Pe cine, pe mahalagii? Cum se numea mahalaua de peste linia ferată? Stai că mi-am amintit: Mahalaua măgarilor.
– O să se plângă mamei că i-am deranjat. Şi cel mai mult se supără tata. Ştii că vrea ca aici, la bloc, să nu mişti un scaun, doar să-l ridici uşor.
– Şi cam asta e tot. Nimic poetic, nimic trăsnit, în zilele vieţii noastre.
Când, deodată, incidentul. Pentru că nu răspunde cum vrea la comanda:
– Potoleşte-te!
Potoleşte-te o dată. Potoleşte-te de două ori. Poc, poc.
– Ce-i faci copilului?
– De câte ori să-i spun?
– Asta simţi tu să faci când te umpli de teatru, de viaţă, pentru că viaţa reală nici nu se poate numi aşa?
Trebuie să încerce să adoarmă fără să înţeleagă cum, chiar după teatru, cu atât mai mult acum, o mamă poate să-şi lovească un copil pentru ca părinţii ei să nu intre în gura vecinilor de pe scara blocului.
(Fragment din romanul inedit Călătoriile)