Despărţirea

„Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire – şi totuşi,

Te rog; opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.“

(Lucian Blaga, În marea trecere)

După o zi întreagă petrecută pe drum, am ajuns la Bradu. Este o seară senină de februarie, cu cerul plin de stele, asemenea unor licurici mai mari. Satul bunicului din partea mamei îmi pare îngrijit, îl văd bine, chiar şi în semi-obscuritate. O oază de verdeaţă şi rustic, cu străzi asfaltate şi case frumoase, imagini care îmi umplu sufletul şi mă apropie de esenţa familiei mele. O senzaţie de căldură, de vitalitate mă invadează, chiar dacă am venit pentru un moment atât de trist... înmormântarea bunicii mele.

De ieri, mamaia nu mai este. Şi totuşi, din galaxiile în care călătoreşte de-acum, îmi insuflă viaţă. Cu toată puterea fiinţei sale. Mie, nepoatei sale, cea care trăieşte de două decenii într-un pustiu afectiv, departe de locurile natale. Mă simt acasă la Bradu, iar cu fiecare cotitură a drumului parcă aş renaşte, recuperez părţi din mine pe care le credeam pentru totdeauna pierdute. Mă năpădesc amintiri cu bunicii şi unchiul Valentin, fratele mamei, şi el dispărut în urmă cu niciun an. Văd trecutul atât de viu, cu toate ramificaţiile legăturilor de familie şi poveştile noastre de viaţă. Momente aproape tangibile din existenţa mea petrecută până la o vârstă într-o familie animată de energia vieţii. Simt cum plonjez într-o stare de flux, care nu permite niciunuia dintre noi să moară înaintea celuilalt. Ca şi cum la masa timpului şi-ar da mâna trecutul, prezentul şi viitorul. Iar durerea despărţirii este anulată.

Pe de altă parte, din lunga călătorie spre Bradu, multe lucruri le-am uitat cu totul. Conversaţii, întâmplări, locuri. Ce îmi amintesc limpede sunt munţii acoperiţi de zăpadă pe care i-am traversat şi soarele surprinzător de cald în plină iarnă, care ne-a însoţit ca un tovarăş de nădejde. Şi, desigur, mă urmăreşte şi acum răceala sufletească a lui Matei. Lipsa sentimentelor sale pentru mine, felul în care ştie să îmi producă durere, zbucium, rupturi interioare, în momentele mele de cumpănă. Dând senzaţia că îmi este alături. Rafinamentul răutăţii sale l-am înţeles abia într-un târziu. Cu un astfel de bărbat am acceptat, dintr-o întâmplare, să îmi împart viaţa timp de aproape douăzeci de ani.

Trecem cu maşina pe lângă cimitir şi văd uşa capelei, închisă după apusul soarelui.

– Acolo e bunica ta! îmi atrage atenţia Matei.

Privesc în urmă. Nu îmi pot lua ochii de la capela mică. Nu îmi vine să cred! Realizez că nu o voi mai vedea niciodată pe mamaia în viaţă. Şi că în capela aceasta, pe masa impersonală, este întins trupul firav al bunicii mele iubite, în timp ce sufletul ei s-a pierdut în nebuloasa Andromeda, de unde nimeni nu a revenit vreodată. Iar eu merg mai departe, străbat satul argeşean cu miros de pământ reavăn şi adiere de iarnă, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Când ajungem, în sfârşit, la unchiul Valentin, am deja lacrimi în ochi. Îl văd şi pe el parcă aievea, în pragul casei simple din lemn, cu un etaj, de pe a cărei verandă se profilează jardiniere cu muşcate curgătoare. Simt mirosul intens de iarbă proaspăt tăiată şi de frunze. Iată paradisul, îmi spun cu amărăciune. Paradisul din care unchiul meu a fost alungat. Masa de sub prunii înverziţi, grădina, urmele locurilor copilăriei mamei şi a lui Vali, a vacanţele lor petrecute la bunici. În spate era pe vremuri căsoaia, din care nu mai există decât o amintire. Dar parcă o zăresc pe scările de lemn pe bătrâna, străbunica mea, certându-ne cu foc, pe mine şi pe mama, că ne odihnim prea des şi vorbim prea mult.

Acum, pe acest pământ al străbunilor nu mai este decât Aurelia, mătuşa mea, soţia lui Vali. O zăresc în pragul uşii. Lângă ea, Bobiţă, un înspăimântător maidanez de mărimea unei pisici mai mari, câinele pe care unchiul l-a iubit şi l-a îngrijit ca pe un om. Ne latră. Îşi apără teritoriul, noi îi părem intruşi. Înţelegem de la Aurelia că îşi manifestă fizic durerea de a-l fi pierdut pe Vali. Nu mănâncă bine, este apatic, doarme mult.

Intrăm şi simţim cu toţii neliniştea acestei case. Fotoliul în care Vali a făcut ultimele poze de Crăciun, trimise mamei. Atunci când ştia cât este de bolnav, ştia că nu mai are mult de trăit. Sunt ultimele imagini cu el în viaţă. Părea deprimat, i se citea în ochi suferinţa. Nu l-am văzut niciodată astfel. Căci unchiul meu a fost plămădit din acelaşi aluat ca mamaia, puternic, plin de viaţă şi cu un umor mucalit, uneori negru, căruia nu îi puteai face faţă. „Există metode pentru a te asigura că nu trăieşti mult. Eu îmi rezolv toate problemele, să mor sănătos” ne spunea râzând, atunci când trecea dintr-o boală în alta.

Vali găsea în orice situaţie imposibilă un licăr de speranţă. Căuta soluţii, în cele mai disperate momente. Acolo unde toţi vedeam ziduri, el întrezărea o firidă prin care te poţi strecura. Îmi plăcea să vorbesc cu el, am avut discuţii profunde şi calde, mai ales când sfârşitul îi era aproape. Un bărbat cu mult farmec, optimism şi pasiune pentru viaţă... ce a rămas din toate acestea? Nimic, doar amintirea umbrei sale pe pământ. A dispărut din lume. „De azi noapte, de la ora 3, Vali nu mai este“, aud şi acum glasul înlăcrimat al mamei. Unchiul Valentin s-a stins cu speranţa că va reveni acasă, că va ieşi, încă o dată, victorios din lunga şi obositoarea luptă cu propriul corp, din ce în ce mai neascultător şi mai fragil.

Privesc în jur, îmi imaginez deodată durerea şi spaima pe care au trăit-o cei doi când unchiul a făcut ultima hemoragie, devastatoare. Văd salvarea care l-a dus la spital. Aurelia ne povesteşte cu lacrimi în ochi: „A plecat pe picioare, fără să ştie că nu se mai întoarce“.

În inima mea îşi face loc o tristeţe care nu seamănă cu nicio alta.

– Mă asurzeşte liniştea din jurul meu, nu aud decât câinele! ne spune Aurelia.

Ne împărtăşeşte intenţia sa de a se muta la Bucureşti, să fie lângă vărul meu, Claudiu. Vali a fost un stâlp, cu adevărat un umăr pe care se putea sprijini. Lipsa lui se simte, este ca şi cum universul a pierdut o galaxie. Nimic nu mai este la fel.

Şi acum, mamaia. La niciun an, o altă înmormântare. Ultima mea bunică în viaţă şi cea mai apropiată, o a doua mamă. Cea care mi-a înseninat anii copilăriei cu prezenţa ei solară şi energia inepuizabilă. Râsul ei molipsitor îl aud aievea. Oare faptul că nu mi-am luat rămas bun de la cei pe care i-am iubit, înainte ca ei să plece pentru totdeauna, înseamnă că nu au murit?

Cerul sângerează în urma ta, mamaie, ai plecat. Iar eu te caut fără speranţă. Unde să te găsesc? În pozele alb-negru, decolorate... De acolo îmi zâmbeşti, mereu tânără, frumoasă, distinsă. Te plimbi pe Champs-Élysées, vezi lumea de pe malul Senei, colinzi cu pasul tău sprinten toate muzeele Parisului. După cum te cunosc, nu te interesează nimic altceva în afară de cultură. Eşti spirit, eşti gând, minte deschisă spre cunoaştere.

Te văd în inima mea şi în afara inimii mele, în flori, în păsări, în iarbă, în razele soarelui. Străluceşti atât de puternic, încât îmi fac căuş mâna pentru a te putea privi.

Se spune că după moarte sufletul omului călătoreşte patruzeci de zile. Dă ocol pământului, chemat de gândul celor care l-au iubit, pe care vrea să îi vadă pentru ultima oară, înainte de marea plecare. Devine pasăre, adiere de vânt, rază de soare, şi poposeşte pe un ram înverzit. De acolo te priveşte cu durere, vorbindu-ţi fără glas. Iar tu îl simţi şi îi vei răspunde, sub orice straie s-ar ascunde. Aşa se spune.

Rece..., în pământul rece se odihneşte bunica mea.

(fragment din volumul Cândva este întotdeauna prea târziu, în lucru)