Act de recuperare a memoriei unei personalităţi artistice de reputaţie internaţională, lucrarea dedicată de către Nicoleta Presură Călina mezzo-sopranei Aurelia Kitzu, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la naşterea sa, constituie o iniţiativă salutară de redescoperire a valorilor culturii române şi de smulgere din umbra uitării; căci, aşa cum este semnalată încă din titlu, Aurelia Kitzu (Chiţu) Arimondi (1866-1941). De pe marile scene ale lumii, la Catedra de Canto de la Chicago Musical College. Fragmente de arheologie muzicală (apărută la Editura Vasiliana ‘98, Iaşi, 2026), strălucita carieră pe cele mai importante scene din lume, dublată de o carieră didactică prestigioasă în Statele Unite ale Americii, reprezintă certificarea anvergurii şi a recunoaşterii care i-au aureolat numele. În acest sens, autoarea întreprinde o minuţioasă muncă de excavare în jurul numelui şi renumelui Aureliei Kitzu, cercetând presa internaţională a vremii şi înregistrând ecourile din cronici, articole, diferite menţionări ale activităţii acesteia, mergând pe urmele unei combustii de excepţie care i-a susţinut celebritatea. Recompusă ca un puzzle, cu atât mai complex cu cât raza dispersiei ecourilor este mai mare, în spaţiul cultural european şi peste ocean, imaginea artistei devine o preţioasă piesă de patrimoniu.
Născută la Craiova la 8 august 1866, din părinţii Marin şi Elisabeta Chiţu, Aurelia Kitzu (grafie adoptată pentru particularizare) aparţine unei ilustre familii: fratele tatălui, Gheorghe Chiţu (Chitzu) a fost Prim-ministru al României şi Primar al Craiovei; un alt frate al tatălui, Petre Chiţu, a fost Avocat al Poporului, iar soţia sa, Maria Chiţu, este menţionată drept prima traducătoare a Infernului şi Purgatoriului lui Dante Alighieri în România. Şi-a început studiile muzicale sub îndrumarea profesoarei Caterina Caselli, absolventă a Conservatorului din Milano, în cadrul Institutului de fete „Paulina C. Diel” din Craiova (un fel de pension care a funcţionat din 1873 până în 1889), alături de care a participat, în calitate de interpretă, la două din spectacolele filantropice consemnate în ediţiile din 21 octombrie 1884 în Gazeta Transilvaniei şi în cea din 28 octombrie 1884 a revistei Familia. În 1886, se regăsesc informaţii cu privire la faptul că Aurelia Kitzu studiază muzica la Conservatorul din Milano; concomitent cu studiile, solista cântă pe scenele italiene, prezenţa sa fiind consemnată în diferite publicaţii, îndeosebi debutul foarte promiţător în Guarany, la Verona. Ecourile succesului din turneul întreprins în America Latină în 1890 sunt preluate din presa sud-americană şi de publicaţiile din România, şi anume ziarul bucureştean de limbă franceză La Liberté Roumaine şi Foaia Ilustrată din Sibiu. De asemenea, un succes cu rezonanţe în presa străină şi română încununează următoarea etapă a carierei artistice desfăşurată la Roma, în stagiunea de Carnaval 1891-1892 de la Teatro Dramatico Nazionale di Roma, unde interpretează rolul Chiarinei din opera bufă în 3 acte La scuffiara raggiratice, de Giovanni Paisiello/ Lorenzi, Giambattista, sub bagheta lui Sebastiani Carlo; colaborarea cu Teatrul Naţional din Bucureşti, în cea de-a doua jumătate a anului 1892 şi prima jumătate a anului 1893, se produce sub semnul reputaţiei deja câştigate pe scenele internaţionale.
Evoluţia artistei în stagiunea de primăvară 1894 (Carnevale-Quaresima) pe scena prestigiosului teatru La Scala din Milano, anunţată în paginile din 17 decembrie 1893 ale publicaţiei La Gazzetta Musicale di Milano, respectiv, pe scena Teatrului Pagliano, actualul Teatru Verdi din Florenţa (după cum reiese dintr-o cronică dedicată spectacolului Falstaff al lui Verdi din 20 aprilie 1894), marchează o fulminantă ascensiune. Aceasta continuă şi în seria spectacolelor de la Covent Garden din Londra, deschisă în lunile mai, iunie, iulie 1894, unde joacă numeroase roluri alături de viitorul său soţ Vittorio Arimondi, presa londoneză având cele mai alese aprecieri despre prestaţia cântăreţei de origine română. Prezenţa pe scena Operei Metropolitan din New York pentru stagiunea 1895-1896 adaugă o extensie transatlantică unei cariere de succes, iar revenirea în teatrul veneţian La Fenice, în Stagiunea de Carnaval 1897-1898, şi, ulterior, în teatrul vienez Carl-Theater o prezintă pe artistă drept una dintre cele mai valoroase voci pentru care lumea întreaga este o scenă, deplasându-se cu familiaritate în cele mai îndepărtate locuri. Transferul pedagogic al valorii artistice, în calitate de profesoară de canto la New York, începând cu 1908 (potrivit anunţului din publicaţia de specialitate The Musical Courier unde i se acordă un spaţiu generos de prezentare a performanţei) şi până la capătul vieţii, îi rotunjeşte destinul muzical desăvârşindu-i întreaga carieră.
Salvarea memoriei acestei personalităţi care a atins excelenţa artistică şi recunoaşterea pe măsură în publicaţiile internaţionale ale vremii este miza demersului autoarei, după cum mărturiseşte în paginile introductive: „Am pornit în alcătuirea acestui volum (la vremea respectivă, aveam la dispoziţie doar două articole, trei afişe şi o fotografie) de la ideea că în urma acestei cercetări voi putea oferi un portret cât mai apropiat de realitate al unei personalităţi despre care aproape că nu s-a mai scris după încetarea activităţii sale, nici în Craiova – oraşul din care a pornit spre acest făgaş al carierei artistice –, nici în România ulterioară anilor 1940: aproape un secol de nemeritată uitare” (p. 9). Dar, prin atenta contextualizare a începuturilor muzicale în atmosfera de efervescenţă culturală a Craiovei secolului al XIX-lea, descrisă cu detaliul unei fresce, autoarea reuşeşte şi o recuperare a memoriei locului, strâns împletită cu destinul Aureliei Kitzu. Frecventat de trupe de actori care au deschis drumul teatrului profesionist, îndeosebi trupe italiene, franceze, germane aflate în turnee, adevăraţi ambasadori culturali, oraşul era un mediu fertil cultivării vocaţiei artistice. Astfel, înfiinţat în 1850 şi pus la dispoziţia trupei teatrale sub conducerea lui Costache Caragiale şi a lui Costache Mihăileanu, teatrul din Craiova devine, sub conducerea lui Teodor Teodorini, nu numai cronologic al doilea din ţară, dar ocupă aceeaşi poziţie în privinţa faimei dobândite.
Restituind locului „Fotografia” susţinută de o biografie debordantă în evenimente şi reverberaţii publicistice, Nicoleta Presură Călina mijloceşte întoarcerea artistului la matcă în toată splendoarea împlinirii sale. (Re)scrisă cu dedicaţie şi acribie, cu un instinct de cercetător neobosit în adunarea tuturor cioburilor împrăştiate ale oglinzii blurate de timp, povestea acestui destin de excepţie este un document istoric şi cultural înfăţişat cititorilor cu vivacitatea narativă a unui roman.