Al nouălea volum de poezie al lui Mircea L. Nincu, Shutdown amânat, este remarcabil, înainte de toate, prin modularea digitală a tematicii şi prin limbajul populat cu termeni din domeniul calculatoarelor. „Dintre cele trei comportamente posibile ale poeziei lirice – cel al sensibilităţii, contemplaţiei, metamorfozei –, în poezia modernă, arăta Hugo Friedrich în Structura liricii moderne (Bucureşti, EPLU, 1969), domină ultimul atât în ceea ce priveşte lumea, cât şi limbajul” (Friedrich, 1969, p. 12). Universul liric şi limbajul cărţii lui Mircea L. Nincu sunt parcă generate şi puse în mişcare de o poetică a digitalului şi de o metafizică a extra-umanului. În subtitlul volumului, autorul reţine versurile ca „Exerciţii lirice – o arheologie a post-umanului (texte susţinute cu privirea)”.
O artă poetică interesantă este poemul Imaginar; aici se reţine că „Poezia/ este un cluster de grauri virtuali,/ care rulează în bucle şi rotaţii,/ îmbinat cu fluxuri de tokeni,/ fără un cloud unde să stocheze/ tot ce pulsează în mine:/ nevăzutul cu care,/ oricum,/ se va sincroniza”. O astfel de credinţă generică permite atragerea în discursul gândirii producătoare a unor vocabule iradiante, precum digital, virtual, fractal, cod, reţea, algoritm simulare, soft, script, server, firewall, hotspot, procesor, scanare. Pare că în versuri intră nişte noi existenţe. Dacă înţelegem ontologia ca tablou de existenţe, atunci am putea spune că nu avem de a face cu includerea de cuvinte în vocabularul poeziei, ci cu deschiderea uşii pentru crearea unei noi ontologii, a unui nou tablou de existenţe. Vedem în rama poeziei „Umbre digitale” (p. 7), „Cercevele digitale” (p. 10), „Stele digitale” (p. 13), „Cer digital” (p. 5 şi p. 20), „Măr digital” (p. 86), „Scrum digital” (p. 129) etc.
Situaţia lirică pe care se edifică volumul este că eul poetic trăieşte în reţea, în fluxuri, dominat de algoritmi, fiind în parte o entitate informaţională. Eul are comportament de calculator şi suferinţe de calculator. Lumea calculatoarelor infuzează lumea oamenilor. Condiţia eului liric este aceea de „Nod de date”. În poemul Extindere, subiectul liric se vede prins într-o reţea de conexiuni afective şi simbolice: „Mă simţeam nod de date,/ aproape gata să fie descărcat/ […] Şi,/ între noi,/ din privirile noastre,/ creştea o bandă de transmisie subţire./ […] Două lumi/ care învaţă să fie una”. Simţurile se metamorfozează şi pot percepe chiar şi „Parfumul meu digital” (p. 34). Natura nu a dispărut. Ea este resemantizată digital. Cerul, ploaia, copacul sunt impregnate digital: „Cerul este un punct care se roteşte/ în reţea,/ dansând alături de un alt nod” (Iniţiere); „Dacă cerul ar clipi/ ploaia de pixeli s-ar opri” (Cer digital); „Pe altarul tău voi aşeza vreascuri digitale,/ fragmente de biocod colectate din trup/ de copaci virtuali” (Plasmă); „Copac digital” (p. 60). Binecunoscuta metamorfoză omidă-fluture este reinterpretată în cheie tehnologică. Sugestia este că devenirea biologică este dublată de o devenire informaţională: „Şi,/ desenându-mă vid,/ să mă laşi clipei-risipă,/ plin de îndelungi aşteptări/ ale fluturelui digital din omidă” (Subflux).
Poate cel mai bun poem al volumului este Restore point. Aici umanul excede informaţionalul: „Mi-aş dori ca viaţa mea,/ aşa cum a fost înregistrată,/ să fie citită/ în aceeaşi rezoluţie/ în care a fost trăită./ Să nu fie re-randată/ din interpretări derivate”. O criză a omului fragmentat, a identităţii puse sub semnul întrebării poate fi evitată: „Aş vrea ca,/ privit ca obiect şi eveniment,/ aproape invizibil în arhiva generală,/ să mă pot relansa, fragmenta, replica,/ simula, visa, dedubla/ şi,/ la final,/ să ies din sistem/ fără ca cineva/ – utilizator minor sau administrator suprem –/ să poată reconstrui povestea finală”. Acest eu cu grijă de sine şi de propria identitate este un element al unui univers liric în care apar „Umbre de voievozi digitali/ regi-simulaţi,/ împăraţi-avatar,/ poeţi-algoritmi,/ zugravi-cod,/ sculptori-nanite,/ teologi AI,/ filozofi-biţi” (Contact). Identitatea încă umană este protejată de o casă aflată sub iradierea digitalizării: „Casa mea există într-un câmp virtual/ unde seara ciripesc coduri,/ latră algoritmi,/ iar luna simulează dansuri prin stele” (Personal container).
Marea realizare a cărţii de faţă este integrarea uneori abruptă a inteligenţei artificiale, a procesoarelor computaţionale în imaginarul liric. Totodată, putem evidenţia ca idee deosebită o hibridizare a limbii literare standard cu limbajul informatic. Uneori, în poezie limbajul tehnic apare ca fiind accidentat, prăpăstios. Totuşi, dacă viaţa de zi cu zi are poezia ei, atunci şi limbajul zilei de azi trebuie să acceadă la liric. În Shutdawn amânat, Mircea L. Nincu dă curs unei denivelate poetici a digitalului. Existenţa naturală este reinterpretată în termeni de proces informaţional şi filtrată prin concepte de tehnologia informaţiei. Are loc un început de fuziune între organic şi artificial, între metafizic şi tehnologic. Universul construit este prăpăstios, păstrând totuşi o coerenţă ce dă speranţă că non-umanul va fi integrat în uman, precum în excelentele poeme Restore point şi Personal container. Sunt câştigate pentru poezie multe dintre rulările cuvântului „Digital”. Acest adjectiv este ridicat de la nivelul ornamentului lexical la acela de principiu de structurare. Cartea de faţă aduce în poezie o reflecţie asupra condiţiei umane într-o lume asaltată (nu încă dominată) de tehnologie. Identitatea, memoria, spiritualitatea sunt redefinite în termenii ontologiei curente, a codului, a fluxului, a simulării.
Volumul de versuri Shutdown amânat dă seamă că esenţa umanului nu s-a stins, nu este controlată de tehnologie. Omul pe care-l ştim merge mai departe.