Am perceput intenţia din titlul celei mai recente cărţi de versuri semnate de Vasile Igna, Aproape viaţă, ca pe o minimalizare voită a vitalismului expresionist cu care ne-au obişnuit mulţi poeţi transilvăneni. Dar am înţeles asta şi ca pe o interogare şi deconstrucţie a propriei formule poetice. Nici nu am putea înţelege pe deplin sensul poeziei sale dacă l-am desprinde de contextul acestui spaţiu cultural. Există în permanenţă aici un nucleu dur, ancorat în mod sănătos în solul tradiţiei devenite deja seculară, iar Vasile Igna, prin preferinţa pentru expresia „Retro”, prin gravitatea discursului şi cultivarea unui neoclasicism la vedere, face negreşit parte din el. Deşi exclamă într-un loc „Ehei, gravitas, gravitas”, poetul nu este un moralist în sensul prim al termenului, sună mai degrabă ca o apostrofare adresată sieşi, devenind mobilul unei imersiuni în propria matcă. Este vorba de constatarea unei inadecvări şi a unei incapacităţi de reconciliere cu valorile unei lumi în schimbare. Versul este din poemul Poeta empiricus, o artă poetică a lamentării în stilul poeţilor Antichităţii, concepute cu armele înţeleptului care constată părăsirea vârstei de aur. Este, desigur, la mijloc, multă disimulare gravă. Poetul care ar trebui să se bazeze pe experienţa trăită „Taie frunză la câini cum/ ar tăia felii/ dintr-un dicţionar/ cu un picior în Fayyum/ şi cu altu-n Fanar.// Apoi/ plânge cu faţa în pumni/ stinge lampa/ şi lacrimile se strecoară ca vampa/ în aşternutul abia părăsit/ de amintirea unei morţi recente.” Îi rămân resemnarea şi vizualizarea unui tablou apocaliptic, în care nu pot trece neobservate undele unor sclipiri hedoniste: „Şi-n vreme ce mărul putred/ cade de-a dura/ de-a dreptul în gura/ cu dinţi de cenuşă ai şarpelui/ norul cu grindina cât un dovleac/ îşi risipeşte sămânţa de leac/ peste hotarele unei grădini/ demult oarbe/ acum suspendate/ cu ogoarele demult nearate.”
Poemul face parte din secţiunea „Andante”, poziţionată imediat după „Cartografii”, care este prima, şi unde retorismul şi didacticismul din viziunile ample ale unor poeme pun la bătaie, printre altele, temele timpului, universului, creaţiei şi condiţiei creatorului. Cum în acest volum este mai mult un poet conceptual decât unul al senzorialului, Vasile Igna apelează la o serie de scenarii, la formula apoftegmatică şi chiar la cadenţa versului popular. Nu de puţine ori mi s-a părut că tocmai în astfel de texte ratează, că le duce prea mult în obscur, dar la o lectură atentă se observă că poetul lasă intenţionat să se producă acest lucru. Este o convenţie pe care cititorul o acceptă sau nu. Exemplific cu Semne (pe o ladă de zestre), tot o ars poetica concepută după acelaşi scenariu unde ni se comunică „Totul e nimic ori deloc”, lăsând la latitudinea noastră să reflectăm pe marginea sensului absenţei din cele două cuvinte. Pare-se că, de această dată, ni se arată chipul poeziei ca „O domniţă ori domnişoară/ cu ochii de cer deschis înspre vară/ cu un pumn de petale/ şi cu altul de rouă” pe care „Le închide pe amândouă cu tot felul de chei şi lăcate/ într-o tainiţă fără păcate”. Poetul „E un vânător cu puşca de soc/ ochind naşteri morţi învieri” ce are, la un moment dat, viziunea straniului care înspăimântă şi fascinează: „Apoi cu aripi subţiri/ împovărate de nume ciudate/ sosesc văduve vergure/ cu părul ascuns sub podoabă/ abia transparentă/ de ştérgure.” Este o imagine care mi-a amintit de apariţiile insolite din poezia altui poet ardelean, şi anume, Ion Mureşan. Totuşi, este o diferenţă enormă între atitudinea provocatoare şi ironică a autorului Introducerii în poezie şi cea introvertită a lui Vasile Igna. Cu toate acestea, sunt două ipostazieri lirice la fel de valide, care pot avea emergenţe comune, deşi în profunzime există alte resorturi intime, date şi de cultura generaţionistă.
Imaginea de ansamblu a unui „Paradis în destrămare” şi decadentismul blând-sentenţios constituie nucleul şi farmecul unei astfel de poezii. Se constată o degradare treptată a ordinii simbolice, ce nu are nevoie de izbucniri violente, ci de o contemplare în tăcere. Până la urmă, ca un neomodernist veritabil, poetul a ajuns la o artă a rafinării, deşi „Nimeni nu l-a învăţat/ să preţuiască răspunsul greşit/ vorbitul în limbi/ pauzele de respiraţie ale vorbei/ ori cicatricile unei securi pe butucul/ ipotetic al sensului.” Poetul este „Un orb” „Cu ochii minţii deschişi/ ce-asemenea şarpelui/ judecă colbul fierbinte al drumului/ ca pe sudoarea de prisos a verii.” (Ce să mai crezi).
Celelalte secţiuni se numesc „În amintirea viitorului” şi „Aproape sonete”. Prima excelează prin jocurile de cuvinte care străbat întregul volum, ludicul este mai accentuat, iar poemele îşi rotunjesc sensul din efectele sonore insolite şi din asocierile voit hilare. Procope este şi el o prezenţă parcă desprinsă din acest univers sonor, personaj enigmatic şi alter-ego ce perorează pe marginea geografiilor locale şi urbane şi „Scrie o poesie/ nu un fel de muscă la arat/ zburând între Cluj şi Ardusat” (Mutato nomine). „Aproape” din ultima secţiune este expresia modestiei în faţa unei specii literare ce presupune rafinament. De fapt, „Aproape sonete” încheie o paranteză deschisă la începutul cărţii tocmai cu un sonet puternic ce trimite cu gândul la arta gradării minuţioase a parnasienilor.