Oare cum ar fi arătat receptarea lui Fjord dacă, pe scena de la Cannes, regizorul Cristian Mungiu n-ar fi cedat impulsului de a săruta mâna lăsată echivoc întinsă de maestrul de ceremonii, actriţa queer Tilda Swinton? Uşor descumpănit de răspunsul gestual primit, premiatul cu Palme d’Or şi-a echilibrat umoarea, printr-un diez pus diatribei la adresa intoleranţei celor care promovează lozinca empatiei şi o golesc astfel de sens. O anumită crispare (care probabil l-a făcut să uite a le elogia pe supervedetele Sebastian Stan şi Renate Reinsve, ambii fiind lângă el) a dus la reacţia similară din partea celor care s-au simţit vizaţi, ei coalizându-se sub stindardul unei solidarităţi specifice spectrului de stânga, vituperant mai ales când se îngemănează cu activismul.
Neîndoielnic, Mungiu şi-a asumat un risc major atunci când a decis să construiască scenariul pe eşafodajul unui caz multimediatizat acum zece ani, cel al familiei româno-norvegiene Bodnariu. E adevărat că şi precedentul său film, RMN, era inspirat de o situaţie dintr-o comună harghiteană, unde brutarii veniţi din Asia s-au confruntat cu prejudecăţi rasiale, dar acolo balanţa morală (nu neapărat şi a raţiunii pragmatice) putea înclina într-o singură parte. Acum însă, chiar rebotezându-şi eroii ca Gheorghiu şi schimbându-le confesiunea (din penticostali, în evanghelişti), regizorul nu poate evita să intre sub focul încrucişat al celor care atunci s-au plasat, politic, de o parte sau de alta: patrioţii cu orice preţ, care (impasibili la invocatele abuzuri împotriva copiilor) au apărat până în pânzele albe familia Bodnariu, şi globaliştii nestrămutaţi care, vizionari, au întrezărit încă din 2016 mâna lungă a ruşilor care trăgea sforile protestelor contra practicilor anti-familie ale Uniunii Europene. Şi totuşi, ieşeanul care avea chip de băiat bun a căpătat subit o alură de gringo, spre a coborî în arenă şi a lupta cu ambele tabere: pentru primii are acul fierbinte al satirei, pentru ceilalţi are acul rece al insectarului cu exponate perfecte ale unei lumi mortificate.
Grandoarea naturii, cu care se deschide prima coproducţie realizată de Mungiu peste hotare, contrastează cu blocurile mizere de la începutul lui Occident (2002) sau Bacalaureat (2016), dar este numai o aparenţă: glaciarul filmat calofil de Tudor Vladimir Panduru întâmpină grupul de emigranţi din România cu o privelişte acaparantă, îndărătul căreia se prefigurează dezumanizarea. Tensiunea contrariilor este imediat sugerată de opţiunea pentru alb-negru, care poate fi privită şi ca un omagiu implicit adus maeştrilor scandinavi ai cinematografului, precum Mauritz Stiller sau Ingmar Bergman. Premisele scenaristice ale conflictului sunt clar conturate: nou-veniţii în satul din fiordul norvegian deranjează prin prezenţa lor inofensivă, dar freaky, iar habotnicia lor (diferită de cea din După dealuri, 2012) îi face indezirabili în această comunitate ce manifestă o inexplicabilă mefienţă faţă de religie, mod de a spune că nu are nimic sfânt, în afară de o idee abstractă a binelui. Mungiu defineşte astfel, ipso facto, apariţia totalitarismului sub masca intenţiilor nobile, iar sinecdoca din Fjord a inoportunat cu atât mai mult pe cei care s-au obişnuit să lipească altora eticheta infamantă.
Nu este nevoie de prea mult combustibil narativ spre a se porni maşinăria infernală care-i striveşte pe soţii Gheorghiu: nişte răni pe corp cu care e văzută la şcoală Elia, unul dintre cei cinci copii ai familiei, determină o delaţiune (turnătorul reşapat în avertizor de integritate) şi, după o anchetă minimală, copiii le sunt luaţi unul câte unul de către Serviciul de Protecţie a Copilului (Barnevernet), sub suspiciunea de molestare; mai mult chiar, şi sugarul, considerat ca posibilă victimă a „Sindromului bebeluşului scuturat”. Kafkianismul este dus, iată, dincolo de limită, dar şi cu aportul involuntar al blândului (aproape mioriticului) Mihai Gheorghiu, care semnează o declaraţie autoincriminatoare, sub presiunea unui poliţist bully. La aceasta concură depoziţiile Eliei şi fratelui său (sunt copiii cei mari ai familiei), pe care însă nu le cunoaştem: este unul dintre mecanismele ambiguităţii instaurate de Mungiu, care permite sistemului o portiţă de scăpare: nu „Ideea” este greşită, ci a fost aplicată defectuos de către oameni, în speţă, un ofiţer şovin şi o inspectoare socială care decide asupra copiilor altora, fără a-i avea pe cei proprii.
Principiul parităţii armelor nu se regăseşte în Fjord, dar, paradoxal, acest lucru avantajează partea defavorizată. Sebastian Stan şi Renate Reinsve sunt doi actori celebri, iar tandemul lor a fost deja sudat în A Different Man (Aaron Schimberg, 2024). Oricât de bună ar fi distribuţia nordică (Christian Rubeckbriază în rolul avocatului angajat de Barnevernet), ea este alcătuită din nume mai puţin cunoscute marelui public, aşadar, fără şansa de a eclipsa pe româno-americanul care de la glamour-ul super-eroilor Marvel a trecut la pleşuvia IT-istului mistic şi pe actriţa norvegiană care a schimbat registrul matern, de la cel ofensiv din Armand (Halfdan Ullmann Tondel, 2024) la stoicismul din Fjord (dar numele îi este aproape acelaşi: Elisabeth, respectiv Lisbet!). Forţa lor interpretativă e cu atât mai mare cu cât Mungiu este parcimonios în utilizarea prim-planurilor, preferând cunoscutele sale cadre lungi sau filmări de la semidistanţă. Cei doi soţi par a fi la unison, ca un dublu zid de rezistenţă: suntem departe de amantlâcurile din Bacalaureat şi RMN, dar cu preţul unei anumite asexuări. Parcă pentru a preveni vreo insinuare despre „Rolul castrator al religiei”, regizorul introduce uşor forţat o scenă de pulsiune erotică din partea bărbatului, care se vede iute respins. Nu avem capul de familie fariseu şi macho din RMN, ci un tip care îşi recuperează masculinitatea dând cu toporul într-un butuc, un fel de „A pune piciorul în prag”. Un prag pe care-l trece, odată ce postările pe care le face pe internet îi aduc prozeliţi de factură dubioasă, care tind să compromită cauza, mai ales că dogma după care se conduc instituţiile norvegiene este cea a blamului adus „Familiei tradiţionale”. Aici apare o altă placă turnantă a întrebărilor pe care le ridică filmul: „Vox populi” este „Vox dei” sau e doar vocea plebei?
Latura de film-dezbatere (dar nu demonstraţie) în care excelează Fjord este pusă în valoare de secvenţele procesului care aminteşte întrucâtva de un alt Palme d’Or, Anatomie d’une chute (Justine Triet, 2023). La Mungiu, însă, miza nu este căutarea adevărului judiciar, ci a fărâmei de umanitate, pe care pare să o găsească în Mia Halberg, vecina soţilor Gheorghiu, cărora le devine avocată. Actriţa Lisa Carlehed realizează un tur de forţă, menţinând asupra personajului o undă dubitativă în privinţa motivaţiei lăuntrice: comuniune sufletească sau nevoia reafirmării profesionale? Familia ei este reversul celei româno-norvegiene: soţul Mats (directorul şcolii) arborează vederi largi, dar în particular nu este atât de open-minded, nevăzând cu ochi buni apropierea dintre Noora – unica lor fiică – şi Elia Gheorghiu. Justificarea lui rămâne în zona griurilor filmului, plasându-se între dorinţa de a-şi proteja copilul de influenţe bigote şi teama reprimată că între cele două fete ar putea fi ceva mai mult decât o castă prietenie adolescentină. Acestei teme queer îi deschide poarta chiar finalul filmului, cu goana contracronometru a tinerei scandinave (având suportul mamei) spre a opri plecarea intempestivă a Eliei, sechestrată de propria familie în feribotul care tocmai a părăsit ceea ce nu s-a dovedit a fi „Pământul făgăduinţei”. Noora nu poate merge pe ape ca s-o ajungă pe Elia, căci minunile sunt accesibile doar celor care cred în ele. Sau cel mult lor.
Avalanşa care stă ca o sabie a lui Damocles deasupra fiordului s-a produs, dar în alt peisaj. Cu o lovitură de maestru, Cristian Mungiu a programat filmul într-o unică zi de proiecţie (sâmbătă 13 iunie), în peste 50 de oraşe din România, iar totalul spectatorilor a depăşit 43 de mii. Fjord nu mai este evenimentul de senzaţie despre care mulţi discută, dar puţini l-au văzut, iar un nou orizont de aşteptare a fost creat pentru premiera naţională din ianuarie 2027, timp suficient ca bulgărele de zăpadă al recenziilor şi comment-urilor să crească de-a lungul nopţii polare norvegiene.
(Fotografii realizate de regizorul Cristian Radu Nema)