Chiar şi fără aplauze, poţi trăi
Robert Şerban: – Copil fiind, erai poreclit Ciudatul. Pe ce se…baza porecla? Exagerau ceilalţi sau te citiseră bine?
Dan Palade: – Ciudat cum peste ani se structurează identitatea pe diverse nivele ale existenţei, o explorare intimă ce se încarcă, iată, cu un strat suplimentar de semnificaţie, iar straturile ascunse ale sinelui, încărcate cu atributele din copilărie, devin teme de reevaluare personală ce contrazic efemeritatea memoriei.
Relaţionarea cu pământul proaspăt arat primăvara aducea la lumină o multitudine de cioburi şi hârburi parţial pictate pe care le adunam după personale inexplicabile criterii generate de formă şi conţinut, le selectam după ce le ştergeam de pământul reavăn cu colţul cămăşii şi scuipat, le adunam în buzunarele pantalonaşilor de doc bleumarin decolorat şi mergeam cu ele în prundul gârlei Caşinului, unde, cu mare atenţie, le spălam în apă şi le aşezam la uscat pe peticelele de nisip neted dintre bolovani. Erau primele forme personale de creaţie încadrate de propria-mi imaginaţie, fără să cunosc originea şi istoria materialului. Suprafeţele cu conţinut abstract din aceleaşi cioburi, marcate de culori şi linii de diverse grosimi şi forme, le compuneam după mintea mea în diverse enunţuri. O preocupare diferită de a celorlalţi copii ce mă considerau un ciudat datorită acestor preocupări. De multe ori, cu răutate şi amuzament îmi distrugeau colajele redevenite cioburi, le aruncau în adâncul ghiolului, ori făceau „Broaşte”, zvârlindu-le pe suprafaţa apei. Mă încăieram cu ei revoltat, dar eram uşor de liniştit din doi pumni şi o piedică. Asta m-a făcut să mă izolez de ei, un public agresiv, lipsit de sensibilitate şi imaginaţie.
Îmbrăţişarea stâlpilor gri de telegraf era o altă ciudăţenie prin care mă manifestam. Constatasem că verticala din lemn patinată de vânt, soare şi ploi conţine şi emană o căldură plăcută. Totodată, lipindu-mi urechea de lemnul cald percepeam primele sunete suprarealiste, ultrasunete electroacustice generate de vibraţia sârmelor de oţel la adierea vântului. Puţini curioşi urmau experimentul meu şi rămâneau fascinaţi, surprinşi de cel ce îmbrăţişa stâlpii. Constatasem apoi că vibraţiile, emisiile pot fi modulate diferit dacă loveam stâlpul cu diverse materiale, pietre sau bucăţi de lemn. Loveam cu intensităţi şi forţe diferite, cream compoziţii efemere pe care le ascultau copiii şi ei cu urechile lipite de stâlp, participau la concertele mele efemere foarte încântaţi, ba, mai mult, erau zile când mai mulţi stâlpi erau ocupaţi de interesul pentru creaţie, experimentând la rândul lor. Eram în sinea mea mândru, „Ciudatul” crea epigoni.
Despre călătoria cu cercul şi capturarea efemeridelor voi povesti altădată.
– Care erau ciudăţeniile la care reveneai şi care ţi-au consacrat „Titlul”?
– Spaţiul şi timpul mitopoetic încărcat de arhetipal, acest topos în care m-am născut, conexiunile cu persoane de diverse etnii şi naţionalităţi – de la moldoveni, munteni, mocani, rucăreni, saşi, secui, ceangăi, evrei, slavi, greci ce formau comunitatea oneşteană – mi-au creat toate atuurile să devin un ciudat. Însingurat, introvertit, retras, îmi arătam felul diferit de a analiza, observa, de a-mi explica lucrurile şi fenomenele într-un mod personal faţă de raţionamentele comune ale celorlalţi copii din Dobrogeanu Gherea, iar mai târziu, din 11 Iunie – străzile pe care am copilărit şi mi-am petrecut adolescenţa oneşteană. M-am apropiat selectiv de anumite persoane de vârsta mea sau mai mari, cu care împărtăşeam tainele împrejurărilor, miturile şi poveştile din cărţi, comentam imaginile tipărite pe mărcile poştale din clasoarele cu timbre, miracolul funcţionării locomotivei cu aburi a trenuleţului de munte ce trecea prin prundul malului, sunetele electroacustice ce rezonau în lemnul stâlpului de telegraf, în care se amplifică vibraţia sârmelor de oţel la adierea vântului. Eram ciudat când am fost acceptat ca prieten, iar mai apoi ca membru al marii familii de greci ce o forma grupul de refugiaţi politici ce a fost locat, prin Crucea Roşie, în Oneşti, Moineşti, Vâlcele, Tulgheş, Braşov şi în alte localităţi din cuprinsul ţării. Am luat contact direct şi am convieţuit cu aceşti oameni speciali, purtători de altă cultură, am învăţat limba lor, tradiţiile şi obiceiurile lor, istoria lor. Acesta a fost unul dintre cele mai bune lucruri ce mi s-a întâmplat în viaţă.
Cu toţii, laolaltă, miroseam a HCH şi aldehide, ne împărtăşeam cu imaginaţie imaginarul. Eu, celălalt, mygeneration, o generaţie care a fost supusă experimentelor încă din clasele primare, când nu aveam învăţători, ci profesori la toate disciplinele de studiu, care în gimnaziu a studiat limba engleză în loc de rusă obligatorie; o generaţie în care eram printre puţinii copii ce nu avea şi nu purta cravată de pionier, pentru că nu am fost făcut pionier. Am primit şi am dăruit cravata de pionier peste şaizeci de ani într-un ritual simbolic şi ironic la terapie intensivă la Institutul de Cardiologie – Pădurea Verde din Timişoara altor doi confraţi de breaslă, artişti de notorietate europeană, dintre care unul aflat în suferinţă în acel moment. Eram un ciudat. Ai mei nu au vrut să semneze pentru colectivizare şi au suferit, şi pe lângă ei, şi eu. Comunismul l-am construit împreună, dar diferit. Am practicat o formă de libertate la limită, pe muchia disidenţei. Eram îngăduiţi să evadăm în neorealismul italian al lui Antonioni, Blowup, Dodes’ka-den-ul lui Kurosawa şi Călăuza lui Tarkovski, mişcarea hippie şi Woodstock cu timbre de acid dietilamid lisergic, am prins Reconstituirea şi l-am „Aşteptat” pe Godot la Bulandra, în regia lui David Esrig, în zadar. Printre rânduri, compuneam declaraţii la Miliţie pentru acţiuni subversive gen Europa Liberă, blugi şi plete, desfacerea contractului de muncă pentru comportament provocator, agresiv şi indisciplină conform art.130 litera i, prin ceaţa dimineţilor de clor şi cianură am supravieţuit unui sistem şi ne-am trezit ciudat de mutilaţi, în plin declin apocaliptic post-industrial unde, pentru mine, marii coloşi industriali în ruină au devenit catedrale. Ciudat. Între roată şi trei ţevi se rosteau declaraţiile de dragoste, iar amorul se săvârşea prin arinişul de la Acapulco. Ce vremuri! Aşa s-a scurs timpul meu mito-poetic, arhetipal, atârnat ca un palindrom iconic pe zidurile târgului iniţiatului de la Hobiţa, prin H’art şi Jecza-Triade, cu un ultim şi definitoriu popas în Kunsthalle – Calina – Bega Underground via Timişoara Downtown.
– Obiectele şi scenele din copilărie sunt martori pentru arta pe care o faci, care te însoţesc permanent. Lucrările tale sunt dovada. Cum se activează memoria, ce te întoarce în timp, ce şi cât se transferă în desen, în culoare ori în schiţe?
– Obiectele din copilărie prin care timpul a căpătat consistenţă mă însoţesc; cu ele mă asociez într-o formă a instalaţiei în care recreez limitele unei realităţi într-o lume posibilă, instalaţie care funcţionează prin suspendări, rotaţii ori serii ritmate de forme şi module identice ce au, prin asociere, aceeaşi vârstă şi poartă acelaşi mesaj: memoria personală, dar şi cea colectivă ce structurează identitatea. Amintirile şi memoria (formă de organizare şi stocare inexplicabilă a creierului) se grupează necronologic. O imagine, un obiect, un moment, o întâmplare poate activa un anumit segment, fişier, sertar al memoriei care face conexiunea cu o anume idee, gând, ce mi-a bântuit mintea. Aşa creez puntea cu o formă atemporală pe care o salvez pentru un timp din uitare – ulterior decid ce soartă va avea. Acest spaţiu nu se măsoară, ci se retrăieşte prin creaţia imaginativă care devine realitate, prin concept.
– Şi apropo de ceea ce văd ceilalţi: te interesează cum îţi sunt interpretate lucrările sau preferi să rămână deschise, să vadă fiecare ce şi cum vrea?
– Decizia de a accepta expunerea ori de a oferi prilejul privitorului sau publicului să-ţi vadă atelierul implică acordul ca publicul să-şi aducă propriile comentarii în analiza lucrărilor. Comentariile, de obicei, sunt determinate de propriile repere ale privitorului pe care le găseşte în lucrare, obiect, suprafaţă, formă, instalaţie. Cele mai provocatoare lucrări – din propria experienţă – sunt cele care conţin straturi multiple de interpretare şi oferă o paletă mai diversificată de analize şi soluţii. De aceea, consider că este necesar ca privitorul să primească un impuls provocator, un indiciu pe care de obicei îl ofer prin titlul şi tema proiectului, prin titlul expoziţiei şi prin etichetele care însoţesc lucrările în expunere.
– Când începe o lucrare: în atelier sau mult înainte, în minte?
– Sunt situaţii, momente, întâmplări generative ce activează câmpurile cunoaşterii şi straturile memoriei într-un mod creator. Structurez prima formă închipuită a realităţii viitoare, pe care mai apoi o investighez şi interpretez cu mijloacele tehnice dobândite şi cele de limbaj. Transfigurarea în realitate are parfumul realităţii ideatice, al imaginaţiei. Nu există transfer total. Da, de multe ori, o lucrare este generată de o stare de zacere stratificată. Mă surprind reformulând un reziduu secvenţial ce a fost abandonat într-un caiet, pe o pânză sau pe un carton, într-o asociere vizuală constructivă, conectată cu un moment din memoria experienţelor mele industriale, trăite cu ani în urmă.
– Ce faci cu lucrările care nu „Ies”? Le abandonezi sau le transformi?
– „Nu arunca! Pune-le cu faţa la perete şi explică-ţi după un timp... Vei avea surprize.” Lucrările abandonate pentru zeci de ani te pot surprinde şi pot genera un alt demers, altcândva. Ar putea fi greşită opinia că lucrarea nu ţi-a ieşit, înainte de a o avea imaginată în mental. Pot considera o lucrare neterminată, o lucrare părăsită, abandonată, pierdută sau eşuată, ca o promisiune viitoare.
– Ai ales să rămâi departe de luminile rampei. E o opţiune conştientă sau o consecinţă a felului în care funcţionează lumea artei de la noi?
– Am preferat să nu mă desprind de zona arheologiei interioare, în care construiesc propria-mi „Ruină” în contrast cu ruina oficială colectivă. Aşa a început proiectul Underground, un tip de demers care nu este propriu instituţiilor. Spaţiul periferic este diferenţiat în două categorii: un spaţiu public, exterior, şi un underground privat, interior. Zona underground a devenit dintr-o zonă ilegală o zonă legală, administrată instituţional. Ţinta este instrumentalizarea subiectului în folosul „Falsului autentic”. Zona underground se întăreşte ca un produs-manifest care se subliniază pe sine ca spaţiu expresiv. Acest conflict între underground şi instituţii are ca rezultat refuzul şi excluderea din ordinea socială şi ordinea publică a unei expresii culturale contemporane anonime.
Cât despre cum funcţionează în general lumea artei, nu poţi emite păreri dacă nu eşti cuprins de problemele fenomenului contemporan. Lumea e ca un puzzle prin care reconstruieşti arheologic un obiect. Acesta este destinul unei construcţii într-o lume distopică.
– Te-a protejat discreţia sau te-a limitat?
– Liniştea atelierului înseamnă fără îndoială protecţie. În cazul meu, demersul Underground din ultimii ani a putut să crească astfel tocmai datorită acestui ritm tihnit.
– Oare „Vizibilitatea” a devenit, azi, mai importantă decât opera în sine, sau există ierarhie, un clasament pe care, într-un fel, îl face şi cota artiştilor?
– Suntem în plină epocă a propagandei mediatice care a dezvoltat cele mai inimaginabile modele şi platforme pentru a promova şi proiecta în vârful piramidei personaje nebănuite din toate domeniile. În spatele finanţării acestor industrii se fabrică noile curente şi mode, valori, clasamente şi ierarhii în vizual, care vor servi politicilor şi managementului artistic, interesului finanţat şi dezvoltat pentru anumite proiecte sau artişti. De multe ori aceste interese ce implică infrastructuri umane şi materiale complexe eşuează în proiecte discutabile. Trăind într-o societate de consum, chiar şi cultura devine marfă, iar valoarea comercială sau mediatică nu corespunde neapărat valorii culturale, capabile să treacă proba timpului.
– Eşti un artist extrem de productiv. Atelierul tău e plin de lucrări. Unele finalizate, multe în lucru. Ce înseamnă, concret, o zi de lucru pentru tine?
– Ca artist vizual, o zi de lucru pentru mine diferă de la o etapă la altă etapă de realizare a proiectului, a lucrării, fără a se confunda cu căutările, cercetarea, întrebările, interogaţiile, meditaţia. De obicei, o zi de lucru implică oboseală fizică, precum şi momente de repaos, ce înseamnă judecăţi şi meditaţii, analize, observaţii, documentare sau concepţia argumentului teoretic, a temei proiectului, explorarea variantelor de enunţ cu diverse propuneri de nuanţe ale limbajului folosit. Ziua de lucru pentru mine este un timp continuu. Reflecţia pentru mine ţine activă creaţia. Câteodată, ziua mea este ca noaptea.
Ziua mea de lucru implică şi comunicare cu cei apropiaţi, copiii mei, soţia mea, parte din familie, ei sunt un suport de nădejde în ceea ce lucrez. Lor le mărturisesc toate intenţiile şi frământările mele, ei sunt primii care-mi validează, susţin şi critică proiectele, lucrările, iar pentru mine rămân cei mai importanţi profesionişti în domeniu, cei mai instruiţi în domeniul vizual şi al imaginii. În ziua mea de lucru este importantă ubicuitatea, calitate pe care mi-am dorit să o ating încă din copilărie.
– Pentru cine lucrezi, de fapt: pentru tine sau pentru un public imaginar?
– Cu ani în urmă, în adolescenţă, am avut un prieten cu care visam într-o uscătorie la etajul zece dintr-un bloc glisant de pe strada Libertăţii, feriţi de ochii cârcotaşilor şi ai lui Lică Mutu liftierul, pe coli de hârtie ciocan şi preşpan ocruliu, cu răşini şi uleiuri industriale, mixam amestecuri şi forme abstracte. Prietenul meu, înzestrat cu abilităţile unui maestru renascentist, compunea figuraţii, scene, ficţiuni cu personaje. Planşele, colile de hârtie, se uscau în timp, bătute în cuie pe pereţi. Într-o bună zi eliberam în vânt, de la înălţimea blocului, zmeie de hârtie fără stăpân, cartoanele purtătoare de imagini şi culori. Purtate de vânt, ajungeau pe asfalt, pe alei, printre oameni ce le adunau. Reticenţi, dar şi foarte curioşi de miracolul venit din cer, miracolul ce le polua minţile, vederea şi rufele puse la uscat pe sârmele întinse între stâlpii de neoane, pe spaţiul verde dintre blocuri, cei mai mulţi le luau cu grijă şi le purtau acasă, căutând în înaltul cerului. Ei erau publicul. Am rămas cu nostalgia acelui atelier improvizat aproape de nori, cu nostalgia pentru un prieten care a dispărut pentru totdeauna în 1990, ca o planşă purtată de vânt prin acele spaţii boreale, pentru un prieten cu care adormeam pe cartoane, tulburaţi de mirosul de diluanţi şi răşini.
O stare unică ce mi-a provocat unul dintre cele mai frumoase vise pe care le-am avut. Se făcea că în acea încăpere paralelipipedică, cu o fereastră pătrată opusă uşii dreptunghiulare de acces, m-am trezit înconjurat de mii, de zeci de mii de milioane de fluturi albi ce se mişcau odată cu respiraţia mea, cu mâna mea, cu ochii mei, fluturi printre care am ajuns la fereastră, am deschis-o să-i eliberez, dar, miracol, nu m-a părăsit niciunul. Am rămas nemişcat, privindu-i. Şi încet, încet, ochii lor căpătau formă, culoare, adâncime, reflexe, curiozitate şi blândeţe. Le-am spus: „Dacă asta vreţi, atunci să mergem”. Şi am părăsit atelierul-uscătorie. Iar după mine, porniţi ca aripa îngerului direct din spate, o masă perfectă, paralelipipedică de fluturi albi cobora scările împreună cu mine, simulând fiecare treaptă. Am intrat împreună în lift unde au luat forma lui. Apoi am intrat în casă unde am adormit iar. S-au trezit a doua oară, odată cu mine, însă pentru ai mei şi cei din jurul meu erau invizibili. Aşa cum am rămas şi eu pentru cei mai mulţi dintre contemporanii mei. În schimb, ei, fluturii, din când în când mi se mai arată. Le simt mirosul de tonka. Pentru ei încă lucrez şi visez. Cam ăsta e publicul meu.
– Există o etică a muncii în artă? Putem vorbi despre „Disciplină” într-un domeniu perceput ca fiind liber?
– Desigur, domeniile vocaţionale, arta în general, actul creator este determinat de disciplină şi etică. Ele sunt absolut necesare. Un proiect finalizat se datorează în primul rând disciplinei studiului, a exerciţiului continuu pentru evoluţia etapizată a proiectului. Perioadele de blocaj creativ ori comentariile negative pot fi depăşite numai prin profesionalism şi respectul faţă de rutina zilnică de lucru şi credinţă. Fără etică şi fără disciplină, arta riscă să rămână un simplu hobby.
– Cum ai defini succesul, în absenţa unei vizibilităţi constante?
– Consider că nu prea poţi defini succesul dacă nu l-ai cunoscut. Este strâns legat de vizibilitate, un progres constant. Pentru mine succesul rămâne un fel de performanţă silenţioasă, care poate avea şi gustul împlinirii. Chiar şi fără aplauze, poţi trăi. Am optat pentru construcţia unei reputaţii de nişă, aşa te defineşti prin cine eşti, nu prin cine te vede, fără un fel de promovare agresivă. Pe scurt, absenţa vizibilităţii îmi dă sentimentul de autonomie şi libertate. Nu mai percep succesul ca pe un spectacol public, ci ca pe o sinceră şi intimă validare a unor apropiaţi cunoscători ce mă susţin din umbră, tăcuţi.
– Privind înapoi, la cei 72 de ani pe care îi ai, crezi că există o etapă care te-a definit decisiv? Sunt mai multe?
– Una dintre experienţele care mi-au marcat evoluţia a fost cea a anilor ‘70-‘80, când am fost martorul expoziţiei de excepţie Deal a lui Horia Bernea, la Sala Simeza, în 1972, şi a expoziţiei, unice la Sala Dalles, Hipersemne a lui Sorin Dumitrescu, în 1980. Spre finalul totalitarismului multilateral dezvoltat am finalizat primele mele expoziţii personale cu caracter cinic, ironic, un act subtil de disidenţă individuală, remarcat de autorităţi: proiectul Postul Mare 1985 şi Primul caiet ne-mecanic al dispozitivelor pentru recuperat oameni căzuţi din cer. După ‘89, chiar în ‘90, în prima mea ieşire în Occident, Germania, am văzut cum arată o galerie de artă, o galerie privată, şi am luat contact direct cu arta contemporană germană, cu arta modernă din muzee şi galerii. O călătorie inaugurală ce mi-a schimbat direcţia şi atitudinea percepţiei culturale a spaţiului original. În timp, am fost martorul multiplicării tehnologiilor comunicării mediatice, fotografia şi video numeric digital, implicate în fenomenul şi curentele artistice ale vizualului contemporan. Acestea m-au marcat.
– Ai simţit vreodată că ai fost nedreptăţit, ca artist?
– În general, tot ce ni se întâmplă în viaţă se datorează nu numai celor din jurul nostru, dar şi nouă. Da, am simţit lipsa unui buget personal de promovare, dar şi lipsa abilităţilor de a atrage un buget, finanţări şi sponsori. Poate a fost un factor ce a blocat proiecte pe care le consideram bune, pe care le-am ratat, proiecte ce le-am văzut mai apoi materializate într-o formă aproximativă la alţi artişti. Acestea sunt propriile mele greşeli de raportare la sistem şi la încrederea în oameni. Tendinţele culturale se schimbă brusc, independent de proiectele tale dezvoltate. Şi am fost surprins, de multe ori defazat, dar conştient. Deci consider că eşecurile ori absenţa unor realizări notabile în viaţa mea sunt provocate, în primul rând, de felul de raportări la sistemul instituţional, la felul de a relaţiona şi percepe nuanţele şi direcţiile speculative ale jucătorilor în artă.
– Dane, dacă ai fi pus în situaţia să salvezi o singură lucrare din miile pe care le-ai făcut până acum, care şi de ce ar fi ea?
– Deocamdată nu am niciuna. Poate pe cea din mintea mea, cu o valoare specială, într-o lume încercată şi marcată de imagine, de grandios şi vizibilitate. Aş alege să salvez efemeritatea momentului de inspiraţie. Poate aş alege să salvez un caiet banal de schiţe, un jurnal. Poate o scrisoare. Poate lucruri ce nu au ecou în istoria prezentului instabil; un prezent instabil, obsesiv, misterios. Poate o lucrare neterminată. Dar până acolo vom vedea.