Toate volumele de poezie publicate la Editura OMG în 2025 au în comun faptul că aparţin unei poezii a fragilităţii existenţiale într-o lume percepută ca instabilă, hiperconectată şi afectiv epuizată. Dar asemănarea nu este doar tematică. Există un regim afectiv comun, o anumită construcţie a vocii, o anumită relaţie cu corpul, cu trauma, cu internetul, cu intimitatea, cu capitalismul, cu identitatea, şi chiar cu ideea de „Realitate”. Aceste cărţi par diferite la suprafaţă, dar ele participă la aceeaşi mutaţie poetică.
Se pare că cea mai importantă caracteristică este sfârşitul „Eului puternic”. Niciuna dintre aceste cărţi nu mai are un eu stabil, suveran, coerent, monumental. Nu mai există poetul-oracol, poetul-profet sau poetul-erou. În schimb, avem euri fragmentate, vulnerabile, anxioase, poroase, hiperconştiente, depresive, suprastimulate, sau epuizate. E o extindere a temelor şi a conţinutului psihic uman.
În Delululand (Cristina Boncea) întâlnim o identitate performativă şi dispersată digital; în Noaptea sunt viu (Dani Blanariu), un eu minimal şi anxios; în Stabilizatori de stare (Alex Moldovan), o identitate pulverizată de ADHD/ depresie; în the party is over (Răzvan Omotă), asumată identitatea queer şi negociată cu lumea; în Tot ce ai văzut se va împlini (Andrei Gamarţ), eul se dizolvă în ontologic. Toate aceste volume afirmă că subiectul contemporan nu mai este compact.
Corpul devine teren central. Toate aceste cărţi sunt profund corporale. Dar corpul nu mai este romantic, erotic idealizat, simbolic pur. Este un corp bolnav, anxios, precar, sexualizat, traumatizat, medicalizat, supravegheat, obosit sau hipersensibil.
Astfel, în Păr pe braţe (Alina Dumitrescu), masa poeticului e corpul-traumă; în Carte de bucate pentru hiene mici (Despina Bădescu), un corp digestiv şi catastrofic face „Supa” poetică; în Stabilizatori de stare găsim un corp neurochimic; în Noaptea meduzei (Florin Gherman) corpul e glitch-organic; în the party is over predomină corpul queer vulnerabil; în Tot ce ai văzut se va împlini se profilează un corp spectral-perceptiv. Corpul devine ultimul loc al adevărului.
Trauma se transformă din excepţie în climat, din eveniment singular devine mediu permanent. Nu mai există „După traumă”. Există viaţă în interiorul traumei. Asta schimbă complet tonul poetic. Anxietatea e joasă, depresia e funcţională, apar hipersensibilitatea, disocierea, epuizarea, melancolia digitală şi senzaţia de „Lume stricată”.
Lumea-internet, cândva apariţie de decor, acum este psihică. Aici ar fi una dintre marile schimbări. Internetul nu mai apare ca „Noutate”, ca în anii 1990 şi 2000. S-a transformat în infrastructură afectivă, într-un mediu mental şi, de ce nu, într-o formă de conştiinţă care include „Mijloacele” noi ca ChatGPT, Threads, WhatsApp, Telegram, Instagram, aplicaţii de dating, cultura meme-lor, identitate online, feeds (fluxuri), povestiri, emoji-uri, algoritmi. Din convenţii iconice ele s-au transformat în material existenţial. Asta se vede bine în Delululand, Sufletul te face om, the party is over, Noaptea meduzei.
Intimitatea devine ultimul spaţiu de rezistenţă. În aproape toate volumele, lumea cea mare este percepută ca violentă, capitalistă, absurdă, alienată sau în colaps lent. Singurul spaţiu posibil este reprezentat de relaţie, cameră, corp, prietenie, familie, iubire, contacte. Fiind însă instabile, se produce o obsesie a universului din proximitatea imediată (apartament, pat, bucătărie, baie, bloc, cameră, canapea, frigider, maşină, telefon), mutând poetica în interiorul domestic.
Marile naraţiuni dispar. Poeţii şi poetele nu mai sunt interesaţi de progres, istorie mare, ideologie, salvare colectivă, transcendenţă stabilă, cândva teme de mare impact. Chiar şi când apare speranţa, ea este mică, fragilă, temporară. Se vede bine în finalul din Păr pe braţe, în tandreţea din Nu toată lumea moare din dragoste (Laur-Mihai Amanolesei); în „Take it easy” din the party is over; în planta care încă speră în Tot ce ai văzut se va împlini.
Poemul devine spaţiu de procesare psihică. Aceste cărţi nu mai tratează poezia ca obiect estetic autonom cu un discurs solemn şi cu o construcţie formală pură. Poemul capătă accente intense de jurnal de supravieţuire, spaţiu terapeutic, procesare emoţională, document al conştiinţei, simulare afectivă, uneori chiar dispozitiv de reglare psihică. E o dominantă al cărui ton comun se manifestă prin melancolie lucidă. Aproape în toate volumele găsim ironie, autoironie, umor, luciditate, dar fără cinism complet. Este o generaţie care excavează cu mijloace minuscule iubirea, sensul, comunicarea şi comunitatea faţă de care manifestă neîncredere şi melancolie specifică.
Se creează o nouă relaţie cu vulnerabilitatea. În poezia mai veche, vulnerabilitatea era adesea ascunsă, sublimată, eroizată sau intelectualizată. Aici vulnerabilitatea e materia primă proiectată într-un mod hiperconştient, deloc naiv.
Registrele sunt hibridizate. Se remarcă în cărţile anilor 2025 un amestec de cultură pop, filosofie, internet, corp, politică, traumă, consumerism, medicină, ecologie, cultură queer, spiritualitate şi viaţă domestică, fără a mai exista graniţe între „Înalt” şi „Jos”.
Şi, poate cel mai important lucru, toate aceste volume sunt cărţi despre supravieţuire sub toate diferenţele de moduri: non-binari (comunitatea genderqueer), feminist, depresiv, ecologic, digital, metafizic, psihedelic, ironic şi minimalist. Toate aceste cărţi întreabă acelaşi lucru: cum mai poate trăi un om sensibil în lumea contemporană?
Diferenţa faţă de poezia anilor 1980-1990
Diferenţa faţă de poezia optzecistă este considerabilă. De fapt, între poezia optzecistă (anii ’80 –’90) şi această poezie din 2025 s-a schimbat aproape complet tipul de subiect, raportul cu limbajul, ideea de realitate, rolul culturii, corpul, tehnologia, afectivitatea şi chiar funcţia poeziei. Optzecismul şi această poezie de azi par uneori apropiate prin oralitate, biografism, cotidian, anti-solemnitate. Dar în profunzime ele provin din două lumi antropologice diferite. Optzecismul avea încă un „Eu cultural puternic”. Chiar şi când era ironic sau fragmentar, optzecistul ştia cine este, avea poziţie, avea bibliotecă, avea cultură stabilă, avea conştiinţa literaturii. Subiectul optzecist era textualizat, dar nu pulverizat.
În schimb, poezia anilor 2025 nu mai are un eu coerent, stabil, central, cultural sigur pe sine. Subiectul contemporan este anxios, fluid, medicalizat, algoritmizat, fragmentat, terapeutizat, precar.
Optzecismul era textual, pe când poezia actuală este afectiv-neurologică. Optzecismul se juca cu limbajul, cu textualitatea, cu intertextul, cu literatura ca sistem. Poezia actuală nu mai pune în centru textul. Dispune de altceva mai apropiat de realitatea interioară: afectul, corpul, trauma, anxietatea, reglajul emoţional, neurodivergenţa, supravieţuirea psihică. Optzeciştii problematizau literatura. Poeţii actuali problematizează existenţa afectivă.
Optzecismul avea încredere în inteligenţă şi cultură. Ironic, până la cinism uneori, sofisticat, livresc, urban, autoreflexiv, optzecistul credea încă în cultură de care se distanţa prin parodie ca formă de autoritate culturală. În aceste volume din 2025 cultura nu mai este autoritate. Este consum, meme, playlist, feed (flux), algoritm, citat plutitor, obiect afectiv. Lumea s-a mutat în virtual, în Academia.edu, Chatgpt, Threads, Instagram etc., iar cultura înaltă nu mai domină. Domină reţele ca TikTok, epuizarea, mall-ul, terapia, capitalismul emoţional.
Optzecismul era mai masculin şi mai cerebral. Chiar când apăreau corporalitatea sau erotismul, optzecismul rămânea controlat, textual, intelectual. Poezia 2025 este corporală, viscerală, psihologică, non-binară (genderqueer), vulnerabilă, feminizată afectiv. Aici, ipostaze ca plânsul, depresia, terapia, trauma, ADHD, anxietatea, singurătatea şi disocierea sunt centrale. Asta era aproape imposibil în profilul optzecist.
Optzecismul încă mai credea în literatură ca „Instituţie”. Optzeciştii voiau să intre în literatură, să reformeze literatura, să rescrie canonul. Aveau o conştiinţă de generaţie literară. Poezia actuală nu mai are aceeaşi relaţie cu instituţia literară. Poemul devine jurnal, postare, transcript afectiv, procesare psihică, flux existenţial. Miza nu mai este „Ce loc am în istoria poeziei?” Miza acum este „Cum supravieţuiesc?”
Raportul cu realitatea s-a schimbat radical. Optzecismul trăia încă în lumea materială stabilă formată din oraş, apartament, corp, stradă, bibliotecă, regim politic. Poezia actuală trăieşte într-o realitate hibridă: online/ offline, algoritm/ emoţie, corp/ ecran, memorie/ cloud, relaţie/ chat. De aici fragmentarea identităţii.
Optzecismul era ironic şi se apăra de sistem prin ironie, textualizare, joc, inteligenţă. Poezia actuală este vulnerabilă. Deşi ironică în mare măsură, este mult mai expusă, fragilă. Mult mai emoţională, ea solicită apropiere, tandreţe, validare, chiar supravieţuire afectivă. Relaţia cu corpul şi boala este diferită. În optzecism, corpul era textualizat, metaforizat, urbanizat. În poezia actuală, corpul este medical, psihiatric, farmacologic, hormonal, neurochimic, traumatizat. Depresia, ADHD, panica, anxietatea, disocierea, medicaţia, epuizarea au produs o mutaţie enormă
Optzecismul era postmodern. Poezia de azi a tinerilor este post-traumatică şi virtualistă. Dacă optzecismul relativiza, textualiza, deconstruia, poezia anilor 2025 nu mai are energia ludică a postmodernismului. Ea vine după o formă de capitalism total, într-o lume a internetului, a pandemiei, a epuizării, a unei anxietăţi globale, a colapsului climatic pe un fond de precaritate afectivă fără precedent. Tonul este de aceea mai melancolic, în care se simte vulnerabilitatea şi epuizarea.
Optzecismul era al „Reprezentării”; poezia actuală este a „Procesării”. Optzecistul construia texte despre lume. Poezia actuală procesează stări, traume, anxietăţi, identităţi. Poemul devine astfel un spaţiu de reglaj afectiv.
Şi diferenţa tehnologică este totală. Optzecismul era analogic, produs al televizorului, al telefonului fix, al bibliotecii, manuscrisului, cenaclului. Poezia 2025 este digitală, algoritmică, virtualistă, conectată permanent, dependentă de reţele, de platforme, de feed-uri. Toate acestea schimbă ritmul gândirii, imaginaţia, afectivitatea, memoria.
Dar poate cea mai mare diferenţă constă în faptul că optzecismul încă mai avea „Viitor”. Chiar ironic, chiar dezabuzat, optzecistul credea încă într-o devenire literară, istorică, existenţială. Poezia actuală ne dă impresia că trăieşte după prăbuşirea viitorului. De aici nostalgia, anxietatea climatică, depresia, senzaţia de sfârşit lent, precaritatea. Titluri precum the party is over, Noaptea sunt viu, Stabilizatori de stare, Tot ce ai văzut se va împlini indică această mutaţie.
Există însă o continuitate importantă. Poezia actuală moşteneşte de la optzecism proceduri esenţiale pentru poezia postmodernităţii: oralitatea, cotidianul, anti-solemnitatea, biografismul, interesul pentru cultura pop, amestecul registrelor. Diferenţa este că toate acestea au trecut prin internet, prin capitalism afectiv, prin psihologie, prin reţele, prin terapie, prin colapsul viitorului.
Optzecismul a adus poezia textualizării realităţii. Poezia 2025 este poezia supravieţuirii afective într-o realitate fragmentată. Optzecismul încă mai avea cultură stabilă, ironie puternică, eu intelectual, viitor. Poezia actuală reţine un corp anxios, identitate fluidă, memorie digitală, traumă permanentă şi nevoia disperată de apropiere umană. De aceea, optzecismul pare astăzi: mai „Solid”, mai arhitectural în comparaţie cu poezia poroasă 2025 care este, într-un cuvânt, mai post-umană afectiv.
Diferenţa faţă de poezia douămiistă
Dacă poezia douămiistă denunţa, expunea, şoca, brutaliza limbajul, poezia 2025 dă alte semnale tematice: procesează, interiorizează, fragmentează, caută reglaj afectiv, caută apropiere, caută sens minim. De aceea este mai vulnerabilă, mai psihologică, mai spectrală, mai post-internet, mai anxioasă, mai fluidă identitar. Aceste volume ale anului 2025 degajă un sentiment profund post-uman afectiv.
Omul nu mai reprezintă un centru stabil. Prins în reţele şi tehnologii, în algoritmi şi ecologii, în sisteme afective distribuite, chiar şi dragostea devine infrastructură fragilă, nicidecum destin romantic absolut. Post-traumatică, post-internet, hiperafectivă, corporală, anxioasă, fragmentară şi profund preocupată de supravieţuire emoţională, ceva însă uneşte poezia 2025, şi anume, încercarea de a găsi o formă minimă de căldură umană într-o lume percepută ca instabilă, accelerată, violentă şi foarte singură.