Nu sunt la prima lectură a unei cărţi semnate de Varujan Vosganian şi, din lecturile anterioare ale altor volume, poezie sau proză, autorul mi se relevă ca un spirit complex, definit, în primul rând, prin conştiinţa apartenenţei de neam, ce se dovedeşte fluidul ideatic al operei, legătura cu străbunii funcţionând ca o fundaţie pe care se întemeiază orice construcţie literară vosganiană.
Volumul 150 de proeme a apărut la Editura Junimea & Ararat, în anul 2025, cu ilustraţii semnate de Mircia Dumitrescu, pentru un plus de imagine, ce potenţează mesajul textelor. 150 de proeme, aşa cum sugerează şi termenul din titlu, realizat prin procedeul aglutinării, sunt, de fapt, 150 de prozopoeme, în care mesajul apare construit treptat, dintr-un conglomerat de idei şi de stări şi printr-o căutare, în sens proustian, a unui univers efemer pierdut, dar recuperat prin actul poetic. Natură reflexiv-dubitativă, Varujan Vosganian se îndoieşte de veridicitatea unor canoane, a unor prejudecăţi sau dogme, caută certitudini, de aceea, mărturiseşte în textul din incipitul volumului: „Nu cred în timpul care măsoară, nu cred în Înviere până nu văd pe obrajii morţilor lacrimi”.
Că se face purtătorul de cuvânt al unui neam din care provine, cu tot ceea ce înseamnă matrice spirituală şi spaţiu familial, este cert, autorul având conştiinţa responsabilităţii nu doar de a nu uita, ci şi pe aceea de a transmite mai departe, aşa cum îşi asuma şi predecesorul său, Tudor Arghezi, în Testament. Prin urmare, Vosganian vine în faţa cititorului cu propria zestre: „De la ai mei am moştenit […] sângele care nu se face cerc, să se odihnească, de la ai mei am moştenit viaţa cu nostalgiile şi nădejdile ei, şi tot de la ei am moştenit moartea// Am moştenit de la ai mei dreptul de a avea amintiri pe care n-au avut timp să le uite, deşi ei n-ar fi vrut să se întâmple asta, pentru binele meu”. Rememorarea atmosferei din casa părintească presupune, pe lângă nostalgiile vârstei, şi imaginea sinestezică a ceaiurilor de tei şi de romaniţă sau a sacrificării trandafirilor pentru dulceaţă: „Dulceaţa de trandafiri întinsă pe orezul cu lapte şi eu copil, la masa de seară, fără să-mi pot scoate din minte florile vii de la capătul curţii, cărora nu le-am putut cere iertare, am rămas vinovat pentru că trebuia să rămân vinovat, altfel viaţa mea ar fi de neînţeles”.
Interacţiunea sinelui cu ceilalţi se manifestă doar printr-o conexiune fizică, nu emoţională, dacă ea este arbitrară, neguvernată de ideea solidarităţii, aşa cum se mărturiseşte autorul în prozopoemul cu numărul VII, citez: „Despre ce altceva aş putea să scriu, dacă nu despre mine, despre ceea ce văd şi voi nu vedeţi, despre ceea ce spun cu buzele strânse încât nici măcar liliecii, cu auzul lor ascuţit, nu aud, despre singurătatea pe care cu nimeni n-o-mpart, căci mai uşor e să împarţi trupul decât singurătatea, scriu mai ales despre ceea ce am trăit şi nu despre ce-am făptuit, în cearta universaliilor împăcarea vine din miezul pământului, nomina nuda tenemus, între trăire şi făptuire se află naşterea poeziei”. Aceste graniţe imaginare între care se întâmplă naşterea poeziei sunt, de fapt, chiar bornele întregii fiinţări. Poezia captează un plus de la trăire, ceea ce o şi unicizează, în raport cu timpul: „Lucrurile făcute o singură dată rămân neschimbate pe veci, ca faraonii închişi în mormintele neştiute, şi poezia asta s-a scris o singură dată, unică în Univers”.
Varujan Vosganian are amintiri dureroase despre excese din vremea comunismului, chiar despre acte de cruzime, manifestate, de exemplu, prin dărâmarea Bisericii Sfânta Vineri, iar tabloul cu oameni ce adunau cărămizi în pânze albe nu ştiu cât este de real, dar în poem pare de-a dreptul cutremurător. Desigur că dărâmarea, ca act contestatar, nu devine automat generatoare de libertate, zidurile, ca metaforă a constrângerii, au, în alte contexte, rolul de a împresura, de a ocroti. Între atâtea ziduri, cel mai dificil, în opinia lui Vosganian, este zidul înălţat în interiorul propriei fiinţe, când „Singura şansă să scapi e să te caţeri pe zidul din tine şi să te arunci în gol”. Până şi moartea se metamorfozează, devine un copil având propriile jucării: „şi nu ne mirăm, şi Iisus a fost odată copil, şi moartea a fost o moarte copil, a avut jucăriile ei dintre care unele sunt bune şi-acum şi copiii se joacă cu ele, într-o cruzime fără păcat”. Elanurile adolescentine se materializează printr-o iubire care îi extrage pe cei doi protagonişti din tumultul cotidian, un parc, o băncuţă de lemn, aleile devin tot atâtea locuri ce păstrează misterul, de care-şi aminteşte poetul peste ani şi ani: „Nu ştiu dacă inocenţa în doi e neapărat vinovată în faţa lumii întregi, au trecut de atunci aproape cincizeci de ani, băncuţa de lemn e tot acolo, nu stă nimeni pe ea, sunt convins că există alte alei ale atâtor parcuri, alte unghere şi alte băncuţe de lemn pe care doi adolescenţi se sărută fără să aibă habar de morţii întinşi pe trotuare, de sub dărâmăturile marilor cutremure sau ale marilor bombardamente, uneori, chiar la doi paşi”.
Aşa cum am afirmat de la început, dominanta tematică a scriiturii lui Varujan Vosganian rămâne indestructibila sa conexiune cu neamul din care provine, cu familia, reprezentată de bunici, de părinţi, de rudele de sânge, existenţa lor fiind păstrată în ADN-ul autorului: „Bunicii mei şi tatăl meu au avut viaţă lungă, dar n-au trăit destul, n-au obosit destul, secolul lor a fost lacom şi risipitor, mai mult le-a luat decât le-a dat şi mai mult a despletit decât a împletit, acum ei obosesc prin sângele meu, îmi năvălesc în obraji, îmi tresaltă în piept, bâjbâie în vârful mâinilor mele, de parcă eu sunt cel care lasă moştenire bunicilor şi tatălui meu ce-am dobândit”. Dacă faţă de strămoşi manifestă un veritabil cult, pentru urmaşii săi, Varujan adoptă o atitudine protectoare, deoarece suferinţa şi sentimentul nedreptăţii nu trebuie transmise şi generaţiilor viitoare: „N-aş lăsa ca moştenire rănile mele, pe cei care se nasc după mine”.
Varujan are şi amintiri de o blândă ironie, întâmplări petrecute pe vremea când, îmbrăcat cu şpilhozeni, se declara şeful echipei de fotbal sau în episodul unei învoiri stropite cu bere, din garnizoana de la Caracal, urmate de cuvenita pedeapsă: „Le-am ordonat, la ieşirea din unitate: pas de defilare şi la atac, bere-bodegă, bodegă-bere, bere-bodegă şi, iarăşi, bodegă-bere, ştiam prea puţine despre oraşul Caracal, n-am reuşit nici măcar până-n centru s-ajungem, la cârciuma Gării eram deja mangă de beţi şi, pedepsit pe ţambal la trei zile de-arest, auzeam, în Ziua Mâniei, strigătul Mielului Domnului, cu cozoroc şi vipuşcă: Fruntaş Vosganian, fiindcă eşti şeful, tu vei plăti!”. Într-un periplu sentimental prin anii studenţiei, autorul oferă o explicaţie surprinzătoare a primei poezii pe care a scris-o, determinat de o descoperire a unui plagiat al lui Karl Marx despre plusvaloare.
Cartea 150 de proeme conţine nu doar incursiuni în istoria neamului şi a familiei, ci şi conexiunea cu divinitatea, sub forma revelaţiei, dilatarea memoriei afective prin descrierea actelor de cruzime din Decembrie1989, cu victime nevinovate şi călăi neidentificaţi, întâlnirea cu Mihai, regele României, cunoaşterea unor practici şamanice în ţinuturi exotice, ca să se ajungă, în final, la despărţirea de trecut, ca de „O casă în flăcări”. A scrie înseamnă, în viziunea lui Varujan Vosganian, a construi o casă în care ziditorul nu va locui niciodată, cu unghere unde nu el va căuta ascunziş, cu ferestre de la care nu el va privi înspre stradă, întrucât edificiul său este înălţat, citez: „Cu gândul la cel care va veni după mine, care va bate ultimele ţigle pe acoperiş şi căruia cel care-i va bate la uşă nu voi fi eu// Şi sufletul, nu numai părul şi unghiile cresc după moarte, ci şi amintirile, vorbe pe care le-am spus ieri pentru ziua de mâine, poze care se însufleţesc, locuri prin care-am trecut şi umbre rămase în urmă, ce miracol să încep o casă a sufletului, acest suflet al meu pregătit să trăiască mai mult decât o viaţă de om”. Şi cititorului, păşind atent în acest edificiu, nu-i rămâne decât să constate o arhitectură complicată, în măsură să reziste trecerii timpului şi să primească în intimitatea sa alte şi alte generaţii de cititori, care să se convingă de adevărul confesiunii autorului: „În lumea închipuirilor mele nimic nu se pierde”.