Să ne imaginăm omenirea ca un orga-nism, un fel de caracatiţă cu miliarde de membre, care se înmulţesc în continuare, fără să se poată estima câte vor ajunge. Şi, aşa cum braţele unei caracatiţe nu ştiu, sau nu sunt conştiente de ceea ce gândeşte caracatiţa (dacă şi ea gândeşte?!), aşa nici marile, micile şi minusculele membre ale acestui organism imens nu au habar – majoritatea dintre ele – ce e în capul şi-n proiectele gigantului. Unele membre, gânditorii, îşi imaginează că ştiu ce se întâmplă cu ei şi cu organismul monstruos în totalitate. Dar cine ştie dacă ei nu se înşeală, nu-şi fac iluzii, inventând, de fapt, ei înşişi, ceea ce li se pare că descoperă, adică realitatea? De aici, şi de atâtea ori, scepticismul unor filozofi în legătură cu posibilităţile de cunoaştere ale fiinţei umane, fie ea chiar supradotată intelectual. De aici, un fel de disperare a lumii, care se zbate între credinţe şi ştiinţe, între demiurg şi înţelept, nemaiştiind pe care să-l aleagă pentru a găsi calea. Sigur, în Biblie ni se spune care e „Calea, adevărul şi viaţa”, dar cine mai poate fi convins că nu am trecut demult în alt eon, în care, poate, nici scrisele Bibliei nu mai sunt literă de lege?
Multe fapte şi teorii ale lumii de azi cam confirmă această din urmă – tristă? – supoziţie. Unul dintre componentele citatului de mai sus, şi anume „Adevărul”, începe să conteze din ce în ce mai puţin. Şi asta nu doar pentru că trăim, zice-se, în era post-adevărului, nu. Deşi până la urmă nici acest factor nu poate fi evitat în încercarea de a explica ce se petrece cu noi, aşa cum nici alţii nu trebuie daţi la o parte. Dar mintea umană, aia care crede că nu are posibilităţi limitate în cunoaşterea lumii, se reorientează de mult spre tehnică şi super-tehnică, de parcă ar încerca să scape din chinga vechilor constrângeri, filozofice şi religioase. Tot descoperind şi iar descoperind, omul a ajuns să-şi închipuie că el e demiurg, că el poate crea totul din nou, că poate reface creaţia, cu alte cuvinte. Dar poate că tocmai descoperirile astea nelimitate, care pot produce o beţie mai tare decât aceea obţinută altădată prin ingerarea de alcooluri tari sau, mai nou, de droguri puternice şi necruţătoare, îl/ ne va pierde. Eu, demiurgul, poate fi un titlu pentru multe dintre afirmaţiile aparent strict tehnice ale super-inteligenţilor din valea aceea americană, de unde provin destule creaturi artificiale care contribuie nu puţin, ci dimpotrivă, la îndepărtarea omenescului de uman. Ar fi prea simplu să ne referim doar la „Minunata lume nouă”, deşi aceste e un model, SF şi nu numai, creat de Aldous Huxley acum aproape un secol (în 1932). Ar fi prea simplu să extindem modelul doar la 1984 de George Orwell care, în 1949, îşi imagina ceva ce avea să fie în curs de realizare practică, peste şi mai puţin de o sută de ani. Şi aşa mai departe.
Poate că n-ar strica nici să ne amintim că mai tot ce a imaginat Jules Verne, submarinul Nautilus, zborul spre Lună şi altele, s-a cam pus în practică, s-a implementat, cu o expresie intrată în vocabularul nostru după revoluţia din decembrie 1989. Sigur, e posibil ca aceia care au inventat maşinăriile submarine sau zburătoare din romanele lui Jules Verne nici habar să nu fi avut de Nautilus şi de restul fanteziilor nantezului. Nevoia – dar era chiar o nevoie? te întrebi acum retroactiv – să le fi dictat statelor înaintate finanţarea acestor proiecte rămase doar nişte strămoşi ai celor de azi, infinit mai complexe şi mai greu de înţeles de către lumea nepregătită pentru aşa ceva în care a fost aruncată.
Iar braţele caracatiţei care creşte fără măsură, iar limitele ei nu le mai poate nimeni nici măcar bănui, aceste braţe întrucâtva autonome, rămân acolo „Să crească şi să înflorească”, vorba unei lozinci de partid din vremea comunismului aplicat pe la noi. Iar oamenii, mici cili de pe aceste braţe, dotaţi cu un chin veşnic, şi anume acela de a se sili să priceapă ceea ce e de neînţeles, aceşti cili trecători se zbat în continuare cu o şansă de succes (în înţelegere) tot mai redusă. În primul rând pentru că nimeni nu se osteneşte să facă o pauză în cursa aceasta nebună până când şi neofiţii vor şti despre ce este vorba.
Ne întrebăm, încă, ce e Universul („Cel himeric” – Eminescu ) şi ştim dinainte că n-o să ştim niciodată, că niciun răspuns nu ni se va da, cu toate călătoriile spre Lună, Marte ş.a., proiectate şi unele deja executate chiar de mai multe ori.
Poate de aceea, ştiind că suntem încă pe o cale sigură, fără orizont, să nu ne mulţumim cu imaginea acelei imense caracatiţe din care tot cresc braţe şi alte braţe, ba mai mult, fiecare braţ arogându-şi situaţia de corp principal şi emanând el însuşi mici braţe cu cilii de rigoare pe ele. Şi că, numai aşa – cine ştie? – alţii, peste multe milioane-miliarde de ani, într-un timp greu de imaginat, ar putea să afle ce e „Universul cel himeric”, dar şi ce rost are el. Şi dacă asta o să se întâmple vreodată, atunci vor cădea multe adevăruri şi post-adevărul, cine ştie?, îşi va fi avut şi el rostul său. Şi va trebui să acceptăm că ne naştem, trăim şi aşa mai departe ca nişte paraziţi mărunţi pe pielea unei caracatiţe fără început şi sfârşit.