La judecată
Acuzat de nedragoste, am ajuns în faţa juraţilor,
mi-au desfăcut cusăturile sufletului
până am ajuns în pielea goală ca o pasăre.
mi-au răsucit limitele, care din ele au fost nesăbuite, care nu,
dacă te iubesc şi dacă da, de ce da, dacă nu de ce da?
Ziceau că eu sunt jumătatea goală a paharului, tu jumătatea cea plină,
pe urmă au adus poze cu mine când nu te gândeam,
au adus dovezi de la arbori că nu le-am rupt florile să ţi le aduc ţie,
Doamne, parcă nici ţărâna nu-mi mai recunoştea viitorul!
Şi atunci au intrat în scenă avocaţii mei
cu vrerile şi pornirile mele către tine.
Au arătat că lângă tine eram om mort alături de om viu,
că pleoapele mele vâsleau tot mai straşnic să-mi mâne văzul spre tine,
chemau ca martori note muzicale şi gradele din termometre,
iar când şoldul tău aprindea satele, veneau pompieri să le stingă,
şi când şoldul tău răcorea şoldul meu, îl aprindea din nou,
şi tot aşa, şi o luam de la capăt,
şi uite că am pierdut procesul...!
Aşteptând primăvara
Hai s-aşteptăm să ne curgă prin păr primăvara,
să ne înfăşurăm în cântecul cucului şi el în al mierlei,
hai să ne mângâie mierea buzelor noastre cu miere,
să ne legăm cu cingători de pelin, pe suspin, pe oftat,
să ne plimbăm bucuria de căpăstru,
să ne legănăm pe reci curcubeţi, gloria să ne dea de mâncare,
valurile mării legate la gât să ne dezmierde continuu,
să strigăm: culcă-te pe inima mea, pe tăcerea mea,
pe ce sunt, pe ce nu,
pe nedesluşitele mele amăgiri
când ochii tăi mă trimit spre pierzanii
iar până când şi albul vrea să devină negru?
Dar în final, hai, culcă-te, viespe a destinului meu,
pe unde apuci tu prin viaţa mea nelipsitoare de tine !
Foamea de tine
Sânii tăi lupi înfometaţi, urlând şi alergând după mine,
cumplit trăit-au genele-mi din pricină de la cei ochi,
nici nopţile nu se-acopereau de neguri
cum ochii mei te-au mult acoperit.
Fără izbânzi eu mă gândeam la tine
cum latră noaptea câinele la lună.
Totul era viaţă, totul era duminică,
ne întorceam unul la altul ca sufocatul la aer
şi sângele la sânge după sângerare.
Lăsaţi-mă tu noapte, şi tu ziuă,
să o iubesc flămând, cum îşi iubeşte cântecul pasărea,
şi câinele lătratul.
Şi mă îngropam în somn şi şuvoiul tristeţii mele
scria pe ziduri şi zări
cu alfabetul cărnii tale.
Melodie era
O, Doamne, ea cânta aşa de frumos
că atunci când ea cânta, cădeau îngerii din cer ca muştele,
cădeau de prin cerurile alea ale lor şi de prin copacii
unde stăteau furişaţi să vină să o vadă cum cântă.
Unii dintre ei rămâneau fără pene şi, de ruşine,
fugeau pe ceruri să nu-i vadă oamenii în starea asta.
Alţi îngeri cântau şi ei,
dar numai pe limba lor, a de îngeri.
Spre sfârşit, când dădeau toţi din aripile rămase,
se mişca un aşa vânt
că acoperişurile caselor urcau către cer, ne făceau de acolo cu mâna
iar noi ne bucuram de binecuvântările lor, făceam poze cu ele.
După un timp ea se oprea din cântat –
casele reveneau de unde plecaseră,
îngerii urcau iar la ceruri
şi totul devenea linişte.
Numai că după un timp,
ea, dumneaei, sau cum vreţi s-o numesc,
se apuca iar de cântat,
şi totul o lua de la început.
Dezlipeşte-mă, Doamne, de ea
Trecea un nor peste numele meu
şi-n el erai tu.
Privirea ta spre mine, câmp nearat!
Mă chinuiam dormind pe nevertebralele mele stări,
mă comprimam ca apa în gheaţă,
fiindcă te depărtaseşi de mine ca secundele de minut
şi vântul de aer.
Şi, brusc, am îmbătrânit aşa de mult
că nici copacii nu mă mai recunosc
şi iarba îmi zice unchiule.
Lacrimile mele îţi însângerau tălpile,
şi tu îmi călcai pe gânduri, pe fapte, trăiri.
Ne depărtasem ca aurul de argint
şi lucrurile rare de cele dese.
Dezlipeşte-mă, Doamne, de ea, mă rugam,
cum se dezlipeşte mâna mea dreaptă de mâna mea stângă
şi frunza de pom
căci ochii mei aleargă vii prin istorii
şi de ea tot nu dau.
Împrimăvărarea
Venea începutul, ne împrimăvăram pe unde puteam.
Pământul, tot de partea lui avea o oarecare durere de burtă
din cauza morţilor pe care-i ţinea înăuntru.
Cine dormea nu visa,
cine visa nu dormea,
iar puiul din ou zbura prin ou înainte de naştere.
Liniile palmelor ni se întindeau peste câmpuri,
iar eu te-aş fi urmat precum cifrele mici după cifrele mari,
ca după înfrigurarea zăpezii răceala.
Văpăile tale scormoneau în mine
scânteile unui amurg neaprins
şi căruia nu i se dăduse încă foc.
Ţărâna ne chema la ea
şi din când în când, unii dintre noi
ne mai şi duceam
atunci când ne striga pe numele mic.
Zborul cu aripi de îngeri
Aerul era la fel, viaţa la fel,
veştile veneau pe făcute şi pe nefăcutele,
dulceaţa zâmbetului tău rămânea tot în zâmbetul tău
când mergeam paralel cu neîntâlnişul.
Iar noi sărutam mâna îngerilor, le salutam aripa, tăcerea,
uneori ne urcam pe aripile lor şi ne plimbam peste lume,
le puneam mâna pe frunte, îi luam în braţe,
pe urmă ei se făceau că nu ne mai cunosc
ca şi cei care trebuie să-ţi plătească o datorie.
Apoi dispăreau, aerul era la fel, viaţa la fel
şi totuşi coborau pe pământ,
iar de gelozie
îngeresele se uitau la tine cruciş.
„– Îngereşte-ne, Doamne, şi pe noi!” mă rugam,
şi de ruşine pentru că am zis asta
intram în pământ până la gât
aşteptând să vină Făt-Frumos să-mi taie capul
dar îngerii ne puneau într-un pahar, ne amestecau bine
şi nu ne beau.