Perceput ca un „Incurabil visător”, depănând „Povestea sufletului” (Adrian Dinu Rachieru), poetul cel precoce, debutat ca licean, încă din clasa a X-a, în Astra, ironizează, la amurgul vieţii, eternitatea, căci „Linia pe care o explorează este una deopotrivă parabolică, dar şi parodică” (Nichita Danilov). Cu o vastă carieră literară, iniţial lirică, validată de Convorbiri literare, Tribuna, Luceafărul, România literară, SLAST etc., Ştefan Mitroi a început urcuşul cu publicistică, proză, literatură pentru copii şi stihuri reunite în volumele Bolnav de înserare (1992), Adio, Îngere păzitor (2001), Buzunare cu grâu (2001), ca să ajungă în prezent la Memoria fumului (Editura Junimea, 2023), la toposul funciar, la Siliştea (din comuna Vităneşti, Teleorman), generoasă în legende, basme, fantezii, unde timpul, evenimentele se derulează parcă atipic.
Într-un mediu sacralizat, teist, ce înglobează conotaţia, metafora, hiperbola, oximoronul şi paradoxul (diferit de cel sorescian), se actualizează teme, motive ce repugnă altora, precum familia, copilăria, fericirea, iluzia. Desuetudine? Nici vorbă. Recentul volum de versuri îndeamnă la revalorizarea nostalgiei, a sentimentelor durabile, a neignorării matricei natale, a satului românesc (Lucian Blaga – „Veşnicia s-a născut la sat”), doldora nu de mondenităţi şi efemerităţi, ci de lucruri/ trăsături perene, precum inocenţa, castitatea, omenia, respectul, altruismul, invocarea transcendenţei, a cutumelor… Armonia conjugală nu vizează acumulări materiale, ci pariază pe monedă/ monadă arhaică – iubirea împărtăşită, fidelitatea, dovada că tatăl lumesc ,,A cumpărat-o pe mama/ cu bănuţii verzi ai ochilor săi” (O mică întâmplare). Peste ani, teismul se insinuează diafan în viaţa – atenţie! – celor oneşti, păstrători de datini şi obiceiuri, aşa încât, în absenţa motivată a mamei, cerul o suplineşte perfect, dar probează şi valenţe educative: „Îşi lăsau copiii abia născuţi în grija cerului” (Maternitate). Astfel, odraslele creşteau întru religios – dezavuat actualmente –, aveau încredere laolaltă părinţi şi copii în pronia divină, chit că alimentaţia se înfăţişa mai auster decât în Moromeţii (cina tradiţională a celor opt silişteni). Nu brânză, nu ciorbă, ci o hrană reducţionistă, „Pâine şi vin” (Masa de prânz), adică alianţa cu Hristos. Cu moderaţia ca principiu etic, nu râvnind la trufie, opulenţă, îl poţi înfrunta (nu înverşuna) pe Cronos, ca simplu anonim peste secole (Nimeni, p.33). Important este a ţine calea dreaptă, a nu aduce prejudicii şi atunci poţi câştiga absurdul, fiinţând şi invers, de la bătrâneţe la copilărie, cu consecinţa că „Nu ştiu ce vârstă am/ şi nici câte vieţi am trăit până acum” (Eternitate). Victoria asupra morţii nu-i departe, utopică pentru unii, căci ai nevoie, tu, insul echilibrat, drept, corect doar de ,,O picătură de sfinţenie (de agheasmă, n.n.) ca să te faci criţă” (Criţă).
Diapazonul liric al lui Ştefan Mitroi, neotradiţionalist cu pelerină modernistă, în optica noastră, înregistrează şi altceva decât escalele/ etapele tradiţionale – casa părintească, mama, bunica, bunicul, paradisul, infantilitatea (Casa), de pildă, insolitul – Mirese de turtă dulce, autoironia („Eu sunt, zevzecule, nu acela”), desacralizarea, inserţiile livreşti, antropomorfizarea obiectelor – Trenul transportând şcoli, fântâni… Felii de autobiografie se găsesc pretutindeni, de la imaginea satului (Încotro), îngerii (Pana de înger), bătrâna („Din mâinile uscate ale bunicii cresc frunzele”, Schimb de suflete), copilul pur ce a găsit un gând al Domnului şi – cum altfel? – l-a redat altruist cerului (Fulg de nea). Undele filozofice se resimt în poemul În aşteptarea zilei de mâine.
După virtuozităţile prozodice – haikuul Trăiesc, catrenul – Moara de vânt, cvinta – Tunetul, sextina – Întunericul, creatorul îşi permite şi libertăţi de expresie, gen Ghimpi, Magazia de lemne, Pramatie, Balaur, nu neapărat o variantă de estetica urâtului, cât o mostră de „Poezia boabei şi fărâmei”, cum remarca Şerban Cioculescu la Arghezi: nişte furnici îl ajută pe poet, aducându-i cuvinte spre edificiul de imagini şi sensuri ori devin modele de velocitate. Altundeva, Femei bătrâne cară pământ la cer, pentru ca Demiurgul să plăsmuiască noi făpturi, compensând absenţele căzuţilor la datorie în război. De ce n-am rămas furnică e un mister ca şi în Gemenii, căci la naşterea poetului au fost două jumătăţi, una care a intrat in pământ, iar alta s-a dus la sânul mamei. O fată de la ţară şi-a depăşit nesperat de mult statutul semnificând frumosul, poezia. Nu numai de la Dedal şi Icar, în plan mitologic, sau religios, prin îngeri, se învaţă zborul, ci şi direct de la sursă, de la apropiatele omului, păsările. Fiinţa stăpână pe Univers nu este omnipotentă, finalmente, deoarece nu poate ţine pasul cu gâzele, în speţă, cu harnicele furnici. Omul se află în permanentă competiţie inegală, inclusiv cu lumina (În pas cu lumina). Dar şi cu sine, cu roadele sale – să zicem, opera literară –, motiv pentru care, „Cărţile mele sunt un stol de speranţe, de berze”.
Dacă memoria celor mulţi este limitată, dacă sentimentele, amintirile despre cel virtuos de lângă tine, poate un artist, se erodează („N-am aşteptări prea mari de la oameni!”, p. 60), chiar de „Or să mă uite cu toţii”(Memoria fumului), totuşi se vor găsi şi nostalgici, fie şi non-umani, dotaţi cu o sensibilitate peste media umană, precum masa, scaunul, patul, uşa, perna şi, îndeosebi, fumul „Ce iese pe hornul casei”, prieten silenţios „În lungul drum către cer” (p. 61). Un avertisment despre firea schimbătoare, nestatornică, vorba lui Eminescu, o ancoră spre motivul literar universal fortuna labilis.