Am mai scris despre cărţi prin care se marchează debutul unui scriitor, dar niciuna nu a fost, prin dimensiune şi concept grafic, cel puţin, asemenea cărţii-album Copiii din casa de dinainte de Alexandra Mureşan, volum apărut în anul 2025, la editura Charmides. Am numit-o carte-album pentru că are dimensiunea unui veritabil album de artă, poemele fiind însoţite, fiecare, de ilustraţii realizate în tehnică mixtă ale pictorului Maxim Dumitraş. Alexandra Mureşan se prezintă pe blogul personal astfel: „Sunt Alexandra şi trăiesc prin emoţie [...], scrisul rămâne spaţiul sigur unde pot fi cu adevărat eu”.Despre volumul Copiii din casa de dinainte citim referinţe critice semnate de Ion Mureşan, Robert Şerban şi Pavel Şuşară. Fiecare dintre cei amintiţi observă demersul imaginativ, lirismul fiecărui poem dublat de metafora culorii, precum şi efectul pozitiv asupra lectorului celui mai exigent „Devorator” de poezie, concluzia fiind că „Împreună, poezia şi grafica creează o relaţie organică” (Pavel Şuşară). Cuprinsul cărţii este împărţit în trei secvenţe, iar titlurile, ca elemente paratextuale, sunt majoritatea construcţii nominale, adiacente unui motiv liric dominant sau temei, ca de exemplu, peisaj de iarnă, oameni invizibili, spaţii de joacă, amazon imediat, pană mondială de curent, ultimul poem purtând un titlu ce funcţionează ca o concluzie, într-un enunţ asertiv, voit neutru: aici începe, aici se termină.
Primul poem, intitulat peisaj de iarnă, propune câteva spaţii-matrice, în plan terestru, dar şi celest. Viziunea este una gradată, de la exterior spre interior, prin imagini simbolice: balconul unui bloc comunist, cartierul cu moaşte, canapeaua din faţa geamului, bradul sprijinit de calorifer. Zona celestă apare transfigurată prin soarele ce răsare de două ori, efectul dublării fiind consemnat prin spectrul luminii: „Cerul ne trage bliţuri pe la spate”.
Ca o replică amară la superficialitatea cotidiană, poeta se autodefineşte: „Sunt o păpuşă gonflabilă/ pe care o iei cu tine în traistă/ prind viaţă când mă umflu cu aer/ şi mă desprind zmeu” (pe păpuşa gonflabilă o suflă vântul). Zborul, dirijat de vânt, în cazul acesta, este, desigur, unul fără ţintă şi efemer, de aceea, mărturiseşte Alexandra, „Îmi caut un loc peste care să mă prăbuşesc/ din cocoţatul eter, după ce dai drumul la sfoară”. Într-un monolog adresat, poeta conjugă mişcarea interioară, spirituală, cu frisonul abrupt al apariţiei unei pantere întărâtate, imagine ce-mi aminteşte de Leoaica tânără, iubirea, a lui Nichita Stănescu, mesajul fiind ambiguizat, printr-o dublă ipostază a sinelui, de atacator şi de victimă totodată: „Uită-te la mine, la cum sare/ pantera asta neagră din piept şi cum/ îşi iese din fire/ o vezi? ia zi! o vezi?”. Într-o construcţie antitetică, poeta descrie peisajul cotidian prin două repere de vîrstă: „Bate un vânt încărcat cu patchouli/ printre arţarii betegi tinerii numără/ primăveri şi bătrânii iluzii” (oameni invizibili). O încercare de reconfigurare a universului traversat de sclipici, similar unui „Beci de taină peste care am tras celofan cu elastic”, se dovedeşte un eşec, alchimiştii rămân la condiţia de „Peregrini în cartierul mov”, în loc de ivirea unei lumi noi, li se arată acelaşi „Purgatoriu insipid” (utopice). Dacă Iona lui Marin Sorescu îi cerea mamei să-l mai nască o dată, pentru că nu prea i-a ieşit viaţa şi a doua oară poate este cu noroc, Alexandra Mureşan, dimpotrivă, îi cere mamei să nu o nască încă, „Lasă-mă acolo, în umedul cărnii”, motivaţia amânării fiind surprinzătoare: „Să m-mpingi să ies coaptă pe masă în a altcuiva casă”, doar că finalul poemului este cu totul altul: „Prin sita lor rece halatul flutură dalb/ Abgar e 10” (travaliu).
Într-o altă poezie, autoarea inversează ciclul vieţii, printr-o remisiune a spiritului, astfel încât, mărturiseşte ea, „Am intrat aproape bătrână în casa ta/ scăpată ca prin minune de inundaţie/ şi am ieşit o fetiţă/ ce nu mai ştie unde altundeva să mai meargă”. Ca să faci faţă în lupta cu timpul, în concepţia Alexandrei, există două forme de a te apăra: uitarea şi fuga, prin urmare, „Pentru uitare fugim în spatele blocului”, pentru fugă facem gesturi definitorii: „Deschidem penarul, căutându-l pe mâine/ şi mâine e azi şi mâine e ieri” (temporal cu A mare). Lecţia supravieţuirii se dovedeşte aspră şi presupune instaurarea curajului ca formă de luptă, ceea ce nu întotdeauna este posibil: „Am supravieţuit/ sinuciderii, nu şi morţii, desigur/ am supravieţuit un timp aruncaţi în abis/ până m-ai prins straşnic de păr/ şi am urcat la suprafaţă”. Concluzia ieşirii la suprafaţă pare, totuşi, una terifiantă, prin imaginea spaţiului carceral a cărui finitudine este uitarea, lepădarea de esenţa umană: „În cuşcă suntem făcuţi să uităm”, în timp ce o întrebare fundamentală rămâne fără niciun răspuns: „Oare cât crezi că mai durează/ până ce lumea trece înapoi/ la filmul mut alb-negru?!”. Din punctul meu de vedere, lumea, nu în integralitatea ei, spre norocul nostru, a trecut deja la acel film mut, unde nuanţele au dispărut şi vocea cetăţii este una anemică, aproape stinsă.
Alexandra Mureşan are o previziune a evoluţiei umane şi emite propria judecată de valoare: „Ce ironie să crezi că vreodată/ ne va încăpea Raiul pe fiecare/ sau Iadul de pe linia chiloţilor tanga/ unde zelos ne muncim/ să pregătim o reţetă de creier pane/ pentru când ne va fi foame”. În tot acest periplu liric, „Copiii din casa de dinainte” sunt cititorii, întorşi în acestă etapă a vieţii tocmai pentru o posibilă purificare a lumii, prin actul lecturii, înţelegând că Poezia poate deveni calea, pentru fiecare.
O carte de poeme în cheie modernă, unde ambiguizarea, meditaţia gravă şi metafora-simbol sunt atributele ce definesc scriitura Alexandrei Mureşan, pe care o recomand cu convingere.