Nu cred în „Eternitatea” cărţilor mele. Nici în zădărnicia lor
(Interviu realizat în 2013)
– De când vă ştiu, îmi păreţi a trăi sub semnul urgenţei. Apariţiile, dar mai ales dispariţiile dumneavoastră de la evenimente culturale ori mondene sunt… legendare. Pare că tot timpul sunteţi grăbit, că aveţi de făcut ceva ce nu suferă amânare. V-am perceput eu distorsionat sau chiar aşa sunteţi: un om extrem de ocupat?
– Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti: prin mai 1993 ne întâlneam să facem revista Trident. Un domn care se dădea miliardar mi-a cerut să-i fac o revistă de film (aveam emisiune de film la Radio Timişoara, eram de nădejde), iar secretara lui venea zilnic la mine: domnul C. a cumpărat terenuri la Giarmata! Înfiinţează studiouri de film! Acolo vor fi studiourile Trident! Vei fi nu numai directorul revistei, ci şi al editurii, ci şi al studiourilor! L-am întâlnit pe Costinaş (de ce eu şi nu el?), el pleca în Maramureş, face film acolo, când se întoarce mă ajută! Iosif Costinaş a lucrat cu numitul la Cineclubul CFR în anii şaizeci, omul mănâncă film pe pâine. A venit din Germania, a făcut acolo bani, e miliardar! Şi iar veneau veştile: Domnul a cumpărat un bloc! Încă un teren! Făceam revista Trident, ’mnealui apărea uneori să vadă proiectul: vreau revistă color, colaboratori de seamă, nu mă interesează banii! Revistă săptămânală! Am făcut o listă de colaboratori (articole scurte, topuri de carte, de film, de imagine, de actori), i-am înfăţişat o listă de colaboratori şi de onorarii, Andrei Pleşu, Liviu Ciulei, Mircea Martin, Laurenţiu Ulici, Ovidiu Iuliu Moldovan, Niky Wolcz, 50 de mărci foiletonul. Proprietarul s-a uitat la mine mustrător: de ce îi dispreţuiesc pe aceşti oameni de seamă? 200 de mărci fiecăruia. Mi-am scos studenţii cei mai buni din sesiune, am luat cel mai grozav tehnoredactor – pe Dorin Davideanu –, trebuia să facem patru numere. Planuri de editare, planuri de film. L-am convocat şi pe Paul Eugen Banciu, el avea gata un scenariu, Domnul voia să citească scenariul, filmul trebuia făcut repede. Toate trebuiau făcute foarte, foarte repede. Timişoara avea nevoie de toate, noi realizam Cinecitta la Timişoara, cuceream lumea. Când să facem plăţile tipografiei, colaboratorilor (primul număr era gata, tipografia trebuia plătită), Domnul a dispărut. A dispărut de tot. Au apărut avocaţii datornicilor, din ce în ce mai furioşi. Da, Domnul dispăruse de tot. Nu mai era nici revista Trident, nici editura Trident, nici studiourile Trident. Erau lunile mai-iunie 1993. Le ştii, ai fost martor. Ai şi tu articolele în şpalturile de la Trident. Neplătite. Şi un efort... care poate îţi va sugera un roman despre România anilor ‘90. Aproape în fiecare an am trecut printr-o „Operaţiune Trident”. Ultima, foarte vizibilă, în 2000-2001, cu direcţiunea Teatrului Naţional. Se adunau lângă orele de la Universitate, cele de la revistă, cele de la Filiala scriitorilor, diversele proiecte magnifice. Da, am fost un om extrem de ocupat.
– Cât p-aici să fim nişte… Neptuni. Pe de altă parte, nu a existat acţiune literară importantă (sau chiar mai puţin importată) în Timişoara ultimelor două decenii la care dumneavoastră să nu fi luat parte. Extrem de ocupat, dar foarte prezent. Un domn paradoxal!
– Dacă suntem atenţi, observăm că acţiunile culturale de la Bucureşti, din Iaşi, Cluj, Braşov au fost mult mai numeroase, mai vii decât cele de aici. Dacă aş fi fost mai mobil şi mai atent, eram mai des la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, decât la Timişoara.
– Stă să apară Geografia literară, un volum ce se apropie de o mie de pagini. E – contraziceţi-mă dacă exagerez – cartea dumneavoastră cea mai importantă: panoramează întreaga literatură română şi o face din perspectiva celui care caută specificitatea literară a fiecărei zone şi elementele de contact, comune, dintre aceste zone. Totuşi, anunţaţi, acum cinci ani, o carte de 2000 de pagini. Va fi, prin urmare, la jumătate. Cine şi ce rămâne în afara… Geografiei? Care (ce fel de) scriitori vor bombăni şi care vor surâde? Dar dumneavoastră mustăciţi sau nu ca geograf literar?
– Fiecare carte pe care o scrii e cartea cea mai importantă. Cel puţin Proza românească de azi, Mitteleuropa periferiilor, Istoria secretă a literaturii române lansau idei de lucru fie legate de geografia literară, de geopolitică, de antropocentrismul culturii. Cum am stat o viaţă la Timişoara, am observat că Istoriile literaturii scrise fie de Manolescu, fie de Marian Popa, de Alex Ştefănescu, de Mihai Zamfir, de Alexandru Piru sau de Ioan Holban selectează autori din preajmă. Dacă sunt la doi paşi, vizibili, e bine. Ca fiecare carte de mare cuprindere, Geografia... va supăra pe mulţi. Fiecare Istorie a literaturii supără: cei prezenţi consideră că e prea puţin important ceea ce s-a scris acolo despre ei (şi de multe ori poate fi aşa), cei absenţi se consideră victime. Şi s-ar putea să fie aşa. Cei tineri vor fi „Supăraţi” că generaţia lor nu e prezentă cum se cuvine, vârstnicii…, şi s-ar putea să fie aşa.
– Din când în când, aţi publicat volume de jurnal. Dar, sunt convins, au fost pagini „Decupate” din jurnalul pe care îl ţineţi constant (zilnic?). Ce rămâne nepublicat din astfel de pagini? Ce nu se cade să citească prietenii, lumea? Ştiţi prea bine că, la un moment dat, şi textele inedite vor fi în… postura de a-şi trăi propria viaţă, dacă autorul lor nu le „Omoară” la timp.
– Jurnalele mele, cele pe care le scriu zilnic, sunt altceva decât cele publicate. Dacă public ceva, public literatură. Dacă public „Jurnal”, public o istorie care recuperează imagini, adevăruri, istorii, proiecte. Lângă ceea ce a fost, cartea se ocupă şi de ceea ce cred eu că ar fi putut să fie. De ceea ce dă sens comediei momentului. Prin jurnalele mele circulă, de pildă, câteva femei grase – după ce a citit Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, Iosif Costinaş m-a rugat să i le prezint, voia să facă un film cu ele. Existau, nu-i aşa? Dar cum să dau eu de ele? De unde să i le prezint? I-am spus să le caute el, le va găsi repede. Lângă document, alunecările în ficţiune ar putea să dea sens unui timp al scrisului.
– Ce cărţi nu aţi scris? Fiecare literat are planuri care nu-i ies, fie din lene, fie din motive exterioare (alunecă pe o coajă de banană…), fie că apar „Oferte” mai tentante, fie din cauza unor termene ce nu suportă amânare. Care sunt patru dintre cărţile nescrise ale dumneavoastră?
– Prima ar fi Slavici şi lumea lui. Am lucrat şi singur, dar şi cu doctoranzii mei, cu studenţii mei, la „Descoperirea” lui Slavici. Şi-a lumii lui. Am aflat cu uimire că are străstrănepoţi, unii importanţi. Care n-au scris un cuvânt despre rudenia lor de demult. Cum intrăm într-o lume a banilor, unii dintre urmaşii lui sunt preocupaţi, firesc, de alianţele rentabile. Când editorul meu de bază a auzit de 1000 de pagini, cam atâtea pagini se adunau în această carte, a spus, silabisind: nu-nu-nu. Cu Gabi Colţescu, în cadrul proiectelor de la „A treia Europă”, am lucrat la antologia Rasă şi clasă. Mi se părea simplu, dar după 1998, când am început, fiecare an aduna mii de pagini scrise de politologi mai deştepţi decât noi şi Doamna Colţescu a spus să mai lucrăm. Şi să mai lucrăm. Pe urmă a trecut prin mari necazuri. Şi a plecat. Eu mă uit în fiecare zi la televizor la filmele despre Hitler şi ai săi, despre al Doilea Război Mondial (Stalin şi ai săi), mai citesc câte-o carte despre Hitler (apar lunar două-trei: una pe care mi-am adus-o de la Viena se chema Unser Hitler – Hitler al nostru) şi mă gândesc că nimeni n-a scris, în ultimele decenii, biografii ale lui Musil. Sau Thomas Mann. Sau Cehov. Şi că nu s-au făcut filme despre ei. Sau nu le-am văzut eu. De ce să mai scriu, să mai antologhez eu texte despre relaţia dintre rasă şi clasă? Ar mai fi fost volumul al doilea al Istoriei secrete a literaturii române, bazată pe documentele de arhivă de la CNSAS. Şi din diverse arhive. Apăruseră cărţi importante despre Eliade, Cioran, Noica bazate pe documentele CNSAS, o vreme am stat şi eu în arhivele CNSAS şi am citit o mulţime de dosare, de la cele ale lui Doinaş, la cele ale lui Damian Ureche. I-am spus lui Alexandru Muşina, care îmi editase primul volum al Istoriei secrete, că o să-l fac milionar. Muşina a zâmbit ironic şi a silabisit din nou: nu-nu-nu. Îi datorez lui Alexandru Muşina această inteligentă retragere. Ar mai fi fost o carte despre unchiul meu, un medic chirurg strălucit, Ilie Săbăilă, ginerele unui apropiat al lui Iuliu Maniu, Aurel Dobrescu. Ministru odinioară – prin anii treizeci. Am încercat să strâng documente despre bătrânii ţărănişti – prietenii lui Aurel Dobrescu la Paris. Cei care ştiau multe muriseră. La şaptezeci de ani, ai deja în jurul tău un cimitir de cărţi şi de iluştri.
– Aţi plusat vreodată, valoric vorbind, pe opera unui scriitor din considerente regionale? Generalizez întrebarea, dar nu uitaţi prima parte a ei: când şi unde aţi greşit în verdictul critic, domnule Ungureanu? Autorii şi cărţile, vă rog!
– Problema este a statutului criticului literar la Timişoara. A scriitorului în Banat. Cum era el, la Timişoara, în 1970, când am fost eu angajat la Orizont. Cam toate trebuiau luate de la început. Judecata de valoare implica acest context în care nu existau lângă tine scriitori fundamentali, importanţi, de referinţă, dar erau scriitori care trebuia să accepte judecata de valoare, prezenţa criticului literar, raporturile cu cei mari care erau la Cluj, Bucureşti, Iaşi. Cu Eugen Dorcescu la critica poeziei, Marcel Pop-Corniş la critica prozei şi eu la comentariul cărţii de critică puteam realiza un echilibru, după cum un echilibru a putut fi realizat prin apariţia noului val de „Tineri critici”: Lucian Alexiu, pe urmă Marian Odangiu, Ioona Rauschan, Brânduşa Armanca şi Carmen Odangiu. Relaţii speciale au apărut cu Centrul odată cu apariţia lui Mircea Mihăieş şi Vasile Popovici. Cum verdictul critic presupune dialogul, buna înţelegere într-o atmosferă literară respirabilă, verdictele solicitau îngăduinţă. Am plusat, subliniind că voi scrie odată o istorie a literaturii (geografie a literaturii) în care raporturile să fie nuanţate. Cum prin 2002 am publicat o Geografie a literaturii Banatului, se pot observa nuanţările.
– Cartea e o marfă tot mai puţin căutată. O spun statisticile ultimilor ani, cifrele reci şi sincere. Editurile, când nu falimentează, scot tot mai puţine titluri, cu tiraje tot mai mici. Librăriile, când nu se închid, sunt tot mai rar călcate de oameni. Scriitorii – nişte artişti pe care viteza cu care se trăieşte astăzi îi… centrifughează spre periferie. În câţi ani estimaţi că dispare lumea cărţii?
– Pe la 1995 se adunaseră, în sertarele mele de la Orizont şi de acasă, jurnalele unor maeştri, teancuri de scrisori. Am editat cu nişte doctorande (azi doamne doctor) ale mele corespondenţa lui Aurel Buteanu, corespondenţa lui Victor Iancu, corespondenţa şi jurnalele Marianei Şora. Scrisori multe, extraordinare documente ale literaturii şi ale istoriei. Mă gândesc la scrisorile pe care le primesc şi le trimit – mai degrabă monosilabice. Cum comunicăm? Alte studente ale mele au început cercetări importante, ediţii importante, dar şi-au descoperit posturi bănoase prin Germania sau prin Canada. Cine mai face ediţii critice? Marii editori, de la Vatamaniuc la Nicolae Gheran, au trecut de vârste înalte. Au urmaşi? Ce facem cu marii scriitori care au fost? Dacă nu sunt ediţii la îndemână, sunt volume care caută scandalul: cum a fost ucis Eminescu, e ultima temă care animă juna generaţie. Într-un interviu mai vechi, doamna care mi-a luat interviul punea – parcă în Ziua – titlul: „Cornel Ungureanu, despre imbecilizarea galopantă a speciei”. Nu vorbeam (chiar) despre imbecilizarea speciei, ci despre faptul că intrăm în altă lume, care nu e lumea scrisului şi a cărţii. Din Galaxia Guttenberg am trecut în Galaxia Imaginii. E altă lume, dacă vreţi, a calculatoarelor, a Imaginilor, a teleportării, a vitezelor extreme. A băncilor, cu loviturile lor de piaţă şi a subteranelor bancare. Din unghiul de vedere al scriitorilor (cititorilor) care suntem, al cărţilor, al Iliadei, Odiseei, al lui Platon şi Vergiliu, nepoţii noştri vor fi nişte mutanţi. Asta, ca să observi cât noroc avea Slavici.
– Ce înseamnă un scriitor ratat? Întreb criticul, să ştiţi.
– Alexandru Muşina, care a susţinut viguros scrierea creatoare, a lăudat un şir de tineri care au absolvit cursurile de creative writing. Ce poate fi azi, mă întrebaţi, scriitor ratat? Cei care au primit patru la cursurile de scriere creatoare ale lui Alexandru Muşina, Dumnezeu să-l ierte, ale lui Robert Şerban, ale celor care predau la catedrele de la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Braşov creative writing sunt scriitori rataţi. În mod sigur. Cu cinci, să vedem. De fapt, trebuie să ştiţi dumneavoastră: cu şase e bine?
– Care este cel mai excentric gest pe care l-aţi făcut ca literat?
– Nu cred că am făcut gesturi excentrice, sunt echilibrat, greoi, n-am iniţiative care să ceară efort, viteză, risc. Uite, totuşi, una (aproape una): în 1968, septembrie, a apărut la Teatrul Naţional (azi, Naţional, atunci „Matei Millo”) un post liber de referent literar. M-am prezentat la concurs, după proba scrisă, directorul tevergiliuatrului m-a chemat la el să-mi spună că regretă că am fost doar doi concurenţi, că lucrarea mea, aşa cum a spus comisia formată din Marieta Sadova, Sergiu Levin şi Traian Liviu Birăescu, personalităţi de seamă, au considerat că este ex-cep-ţio-na-lă. Desigur, te-aş lua, a spus îndurerat Leahu, dar nu pot, sunt legat, uite-aşa, legat. Nu pot! N-ai buletin de Timişoara, nu poţi ieşi din învăţământ… Am sărit vesel: am, cum să n-am..., adică n-am, dar rezolvă tovarăşul Cocârlă. Nu ştiam cine e Cocârlă, dar Sorin Titel îmi spusese fericit că tovarăşul Cocârlă, cunoştinţă a tatălui său, i-a dat locuinţă. Dacă l-a ajutat pe Sorin, de ce să nu mă ajute şi pe mine? Directorul s-a făcut alb, s-a aşezat pe scaun şi m-a întrebat dacă îl cunosc pe tovarăşul Cocârlă. Dacă tatăl lui Sorin îl cunoştea, cum să nu-l cunosc şi eu? Tovarăşul director a chemat-o pe tovarăşa de la cadre care mi-a făcut, sfioasă, angajarea. Tovarăşul era, mi se pare, prim-secretar al judeţului de partid.
– Întrebare matematică: cât la sută dintre cărţile proaste pe care aţi început să le citiţi le-aţi dus până la capăt? De ce se citeşte o carte proastă până la ultima ei pagină?
– Niciuna. Citesc primele douăzeci de pagini cu atenţie, dacă am bănuiala că e proastă, citesc următoarele pagini în diagonală. Erau perioade, prin anii şaptezeci, când scriam săptămânal cronică literară la şase cărţi. La cărţile necesare. Şi mai citeam vreo zece – cele proaste, cum am spus.
– Şi o întrebare-joc, pentru cinefilul care sunteţi şi care, am convingerea, a visat să fie actor, regizor, măcar scenarist. În ce film v-ar fi plăcut să fiţi distribuit? Ce proiecte regizorale aţi avut sau încă aveţi? Ce filme nefăcute/ nescrise vă bântuie imaginaţia?
– N-am visat niciodată să fiu actor, aş fi vrut să fiu regizor. Dar prietenii mei actori sau regizori erau atât de deştepţi, de talentaţi, încât...
– Care este cea mai bună/ importantă/ mare carte pe care aţi citit-o, exceptând Biblia (vă rog să argumentaţi)? Dar cel mai... teribil film văzut vreodată? De ce?
– La fiecare vârstă am citit o carte care era „Cea mai importantă”. Cei trei muschetari, Mizerabilii, Timur şi băieţii lui, Copiii căpitanului Grant, Cireşarii… Pe urmă, „Cea mai importantă” au fost, dintr-odată, mai multe: Istoria… lui Călinescu, lângă romanele lui G. Călinescu. Eschil, Sofocle, Euripide, lângă cărţile lui Nietzsche, piesele lui Shakespeare, lângă Shakespeare, contemporanul nostru. Ar trebui să aleg câte ceva din Musil, Broch, Kafka… Dar ca să nu mă lungesc, ar trebui să vă spun că Omul fără calităţi e cea mai frumoasă carte pe care am citit-o. Cu filmele s-a întâmplat la fel: fiecare vârstă şi-a avut solidarizările ei, dar parcă aş alege, totuşi, între Rubliov de Andrei Tarkovski, A cincea pecete de Ingmar Bergman şi Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei… poate filmele lui Bergman. Dacă voi revedea filmele lui Bresson, Visconti, Antonioni, Eisenstein, Griffith, Paradjanov, Dovjenko, poate că voi alege mai repede. Uite, cred că, totuşi, Umbrele strămoşilor uitaţi, ar fi prima amintire.
– Nu sunteţi un critic… rău. Sau, mai exact, nu mai sunteţi de ani buni perceput ca un critic ce ar putea „Rade” o carte. Ţine de propria strategie, ţine de o vârstă a lehamitei de a scrie despre cărţi care nu vă plac? E o percepţie greşită?
– Prin 2001 (sau 2002?), după vreo patru decenii de cronică literară, de critică de întâmpinare, am trecut (a se vedea titlul paginii 2 din Orizont ) la „Documentar”. La un fel de istorie literară care îşi propune să recupereze cărţi uitate, autori ieşiţi din circulaţie. Îmi pregătesc „Sinteza”, iar cele nesemnificative – cele cu care nu reuşesc să mă întâlnesc, cu care nu vreau să mă întâlnesc – se exclud dintr-o carte care ar vrea să fie o istorie sau o geografie a literaturii române.
– Sunt cărţile pe care le-aţi scris vehiculele în care v-aţi pus speranţa că numele vă va trece mai uşor prin timpul care va urma? Aţi avut vreodată, ca scriitor, sentimentul zădărniciei?
– Nu mi-am pus niciodată problema supravieţuirii cărţilor mele. Sau a articolelor, eseurilor mele. Am scris multe articole despre Voiculescu înainte de 1990, după ’90 au apărut cărţi despre Voiculescu – nimeni nu mă citează. N-am avut nicio supărare, până când un prieten mi-a spus: uite, aici te copiază. În harababura de astăzi, s-ar putea să fiu învinuit că mi-am scris teza de doctorat – în 1980 (a fost susţinută în 1984) – după hârtiile unui brav născut chiar în 1980, tânăr harnic, care şi-a susţinut teza de doctorat despre V. Voiculescu în 2010. Aşa că mi-am scos teza de la naftalină şi l-am rugat pe Ion Cocora (am mai publicat oarece cărţi la el, e un bun bănăţean) să mi-o publice. Editura Palimpsest se numeşte editura la care va apărea cartea mea despre V. Voiculescu. Nu cred în „Eternitatea” cărţilor mele. Nici în zădărnicia lor. Trăim într-o lume în schimbare, în care cartea respiră altfel. Se va simţi bine în pădurea lui Ray Bradbury.