Că în poezie şi în artă, în general, pândeşte unul dintre cei mai veninoşi şerpi, acela al orgoliului, ştim dintotdeauna. E atras de ceea ce, prin natura sa, ar trebui să-l izgonească măcar, dacă nu să-l ucidă. Poezia bună ne aminteşte mereu de asta, ne avertizează, fie numai şi prin propria zbatere, prin eschivele sau luptele directe cu el. Printre armele cele mai eficiente pe care le-a descoperit sunt ironia şi autoironia, ludicul şi, nu în ultimul rând, dialogul, în toate sensurile sale, dialogul cu sinele, cu propriul eu proiectat în text, dar şi cu ceilalţi, între care colegii de breaslă şi cititorul. Când într-un volum de versuri întâlneşti un subtitlu precum (poezia risc existenţial. Absolut fără milă), îţi dai seama că despre această înfruntare, care e permanentă, este vorba în el, o înfruntare pe care Marian Drăghici, fiindcă el şi-a asumat-o printr-o astfel de sintagmă, a dus-o cu multă destoinicie şi măiestrie, aş zice, cu gândul la cel ce-şi făureşte şi foloseşte propriile armuri, scuturi şi arme.
Cum se desfăşoară o astfel de bătălie? În primul rând prin calibrarea vederii/ viziunii: „Liber de toate şi egal mi-am întors privirea înăuntru/ spre soarele parental”. Apoi, e identificat un declic, unul dintre acele momente care se înfig adânc în trunchiul memoriei, o amintire, un vis, sau o combinaţie a celor două. Nu e musai să fie excepţional, poate să fie „Un cal” sau „Furtul” nocturn al unor „Prune”. Apoi consecinţele, scrisul vine ca o pedeapsă, ca o nevoie secretă, constrângătoare uneori până la limita cu absurdul: „Doamne, ca pedeapsă de-atunci am tot scris poezii/ fără acoperiş deasupra capului, numa’ distilării./ Asta până/ maşinăria dumneaei se opri cu scrâşnet de frână/ neperceput/ şi tocmai Ea, din prag/ strălucind leoarcă de transpiraţie auziţi a cerut// pe un ton blând însă fără echivoc, Absolut fără milă/ să iau lucrul de la început/ să rescriu/ Totul în mintea mea, la altă scară a transparenţei, filă cu filă” (***, poezia risc existenţial. Absolut fără milă). Procesul îl începuse din volumele anterioare Marian Drăghici, dar era orientat spre esenţializare. În volumul de faţă, bătrânul ego în dimineaţa de după moarte, e mult mai dispus la confesiune, aflându-se, aşa cum o sugerează titlul, pe un prag al unui ego trecut de partea cealaltă. Or, de acolo, resorturile şi resursele poeziei se văd altfel.
Poetul transmite de acum dintr-un alt spaţiu, cuprins de noi spaime, pe care le combate când grav, când ludic, într-un joc asemenea mersului pe frânghie fără plasă de siguranţă. Astfel se explică şi rimele fără ritm, parcă aleatorii, conjuncturale. Dintr-un astfel de loc şi cu o astfel de stare se uită către cel ce a fost: „După ani de desfrâu al/ cuvintelor puse pe masă într-o doară,/ tăcerea şi căinţa cresc case-’ncet în ceruri,/ nu ne lasă pe niciunul pe-afară –// cel ce spuse asta/ într-un hal de greaţă duhnitoare/ sunt eu căpcăunul ploii de dimineaţă cu mult soare.// aici e chilioara suspendată [spaţiu recurent]/ nu e glumă sau vis/ trecu prin mine ca o casă starea de înger probată/ pe această foaie de prezenţă în scris” (***).
Cititul devine în acest volum o practică esenţială, o întoarcere către sine prin propriile texte şi prin ale altora, cărora le dedică secvenţe din poemul la care scrie, pare-se, încontinuu de o viaţă, şi care nici acum nu i se arată într-o formă finală, ci acaparându-i din aproape în aproape întregul flux al conştiinţei. Volumul poate fi citit şi ca o lungă confesiune, una în faţa confraţilor, fundamental diferită decât cea practicată în ultimele decenii în literatura noastră, mai ales datorită lucidităţii şi autoironiei rememorării. Printre destinatari îi regăsim pe Alexandru Cistelecan („Cis”), pe Herta M., pe Ioan Es. Pop, pe Adrian „Von”/ Alui Gheorghe, Marta Petreu. Cel dintâi e de departe cel mai prezent, fiindu-i dedicată actuala „Selecţie”, cum scrie autorul în „Nota” iniţială. Alături de acesta pretinde că priveşte din afară facerea poeziei, meditând la adevărata sa condiţie, glosând pe ceea ce trece drept poezie şi, la final, şi este. „Comentând” un „Eseu” al lui Muri (Ion Mureşan) din Vatra, Drăghici îi scrie criticului despre cum nu se pot, de fapt, sustrage, din această sublimă formă de joc secund, pentru că „Poezia în sine nu e literatură/ şi nu ştim deloc ce-ar fi să fie”, dar tot căutând-o ajungi să o trăieşti ca şi când ai şti prea bine, de fapt, ce este: „No, poezia în sine transcende textul, cum prea bine se ştie,/ iar textul muriot [al lui Mureşan] cu al tău în tandem/ mi se impun ca lună în fântână chemând soare/ drept cele mai/ insolit-profunde meditaţii scrise la noi, în contul/ deliricii – din câte cunosc în ultimii ani;/ stilistic emoţionant excelente, iar ca gândire,// pe principiul «fulgerător de încet»,/ descurajant de admirabile,/ Repet,// nici aceasta de faţă nu e un poem/ dar tot ce are atingere intensificatoare cu poezia/ poate deveni prin simpatie poem. Inclusiv scrisul tău «critic»./ Contează ce inimă ai” (*** , două cuvinte).
Autorul rupe convenţiile pe care genericul liricii le impune şi se apropie de spiritul acesteia pe mai multe căi. Într-o altă secvenţă introdusă cu versul „Dragă Cis” ni se spune, pe un ton familiar şi, întrucâtva, ludic: „Îţi scriu, cu slabele mele puteri, cum poezia este şi un fel/ de ieşire din cea mai nesăbuită încâlceală.// strictamente despre cum spiritul ajuns în faza/ descâlcelilor de tot soiul, într-o zi a ales între poezie/ şi rugă, nimic de zis// în afara faptului oarecum subînţeles de la capătul ei/ poezia în nume propriu se pune pe rugă,/ cum la sfârşit ruga cea mai aprinsă trece fâl-fâl/ drept în poezie” (***, două cuvinte). Vocea din text este extrem de umană, căci este pentru prieteni, este pentru „Fratele cititor”, de care se simte apropiat în chip creştinesc. Am tot ezitat să subliniez această latură, cea a credinţei, dar e definitorie pentru împăcarea cu scrisul, resimţit când ca fatalitate, când ca cel mai firesc mod de a ieşi în lume, când ca o punte sigură către semeni.
Prin rescriere, Marian Drăghici se îndepărtează şi se apropie în perfectă cunoştinţă de cauză atât de nucleele propriei opere, cât şi de ceea ce le-a generat. Caută puncte de sprijin şi spaţii libere pentru mereu noul poem. Uneori recurge la uneltele înaintaşilor, la acelea argheziene, de pildă, precum în extraordinarul testament pentru nepoţii săi, plasat în addenda, în care-şi recunoaşte din nou limitele artei: „Iar omul absolut-mic,/ atât de mic fiindcă nu poate să scrie o super-poezie,/ prin deducţie cine poate să fie/ decât eu,// care stau şi mă rog/ să cresc în ochii voştri cu prea plecată supunere/ prin această banală compunere/ dacă nu la măsura dumnezeiască/ măcar atât: cât mama mea să mă recunoască// şi din nou să mă nască/ într-o altă viaţă poeticească/ în care voi sunteţi e-he-hei!, oameni deja mari/ într-un foarte simpatic oraş, cu familii şi copilaşi// iar eu absolut-mic, pe urmele voastre cătinel-cătinel/ adesea căzând pe spate de-atâta râs pe-nfundate/ ca orice lucru de nimic fără pic de buric/ strigând într-una: lăp-tic! Lăp-tic!/ Mai departe scrie-n carte. Ce? –/ geaba mă-ntrebaţi pe mine, aveţi taţi, aveţi mamine” (Poem nou).
Deşi cartea nu e suma unor părţi, ci un scenariu existenţial în toată regula, sunt multe secvenţe autonome, ce pot fi reţinute ca de sine stătătoare, dintre care decupez două, ambele tot despre devenirea eului prin poem şi viceversa: „Mai eficient decât urletul e să nu urli să cânţi/ […]/ şi şi mai eficient decât urletul este să nu urli dar să scrii/ să urli prin cei iubiţi ai tăi care au umplut cu persoana lor/ ştearsă din istorie cerul cu sfinţi”; „Nu credeam să-’nvăţ a învia vreodată/ aici în chilioara suspendată/ s-a-ntâmplat scriind aşa cum am scris/ în viaţa mea toată/ cu viaţa mea toată”.
Autorul bătrânului ego în dimineaţa de după moarte este însă mai împăcat decât autorul Cuvintelor potrivite cu limitele creaţiei în faţa vieţii, şi asta fără costuri poetice. Nu este resemnare, ci un mod fecund de a lucra cu aceste limite, de a-şi înţelege umanitatea, până la urmă, de a se mira şi a se bucura de ea, de a se ruga şi a se reciti cu ironie şi, deopotrivă, cu îngăduinţă, de a fi alături de seamăn şi de a se înfăţişa confraţilor. Astfel, poezia devine o practică existenţială nu numai suportabilă, ci chiar utilă, de îndreptare a gândului şi a sentimentelor, o armă împotriva orgoliului şi a damnărilor închipuite derivate din acesta, împotriva egoismului şi a înstrăinării. Marian Drăghici nu aţâţă inutil nici orgoliul hermeneutic, dar nici nu scrie o poezie leneşă, ci una ce pledează pentru fapta, rememorarea şi (re)lecturile conştiente.