Aş fi putut scrie eu cartea despre care vă scriu. Nu-mi pare rău că n-am scris-o, căci ştiu că nu m-ar fi lăsat sufletul să o fac. De ce? Să o spun pe drepte: de chitros ce sunt! Nu-mi pare rău nici că autorul ei a scris-o, dar aş fi preferat s-o publice, dacă nu într-un singur exemplar – care, evident, mi s-ar fi cuvenit –, măcar într-un număr foarte redus, cu exemplarele particularizate şi altfel decât printr-un biet număr. Nu prea îmi convine ca multă lume să afle... Lucrurile trebuiau ţinute între noi... Nu vă gândiţi la vreo manţocărie iniţiatică! Sunt cât se poate de pragmatic, aşa cum sunt adevăraţii jucători pe bursă, cărora nu le convine când ageamiii se joacă perturbator, ori arheologii, cărora nu le convin imixtiunile „Detectoriştilor”. Sigur, pragmatic, pragmatic, dar îmi recunosc patima!
Acum, dacă Radu Pavel Gheo a ales să aducă discuţia în public, nu mă pot abţine! Nu-mi propun o cronică „Bună şi revelatoare şi onestă” (p. 130), căci pornirea mea nu este să vorbesc atât despre carte, cât cu ea! Nu o pot face deschis şi punctual, din motivele de mai sus, dar trebuie să încerc. Ştiam multe din cele pe care le-am citit – într-un fel, am satisfacţia primei mele validări în branşă. La unele aş aduce adăugiri, dacă nu aş fi chitros. Să spun chestii cu totul noi nici nu mă gândesc.
Despre aşa-zisa bibliofilie e vorba! Nu-mi place cuvântul, chiar îl detest! Mi se pare pompos, formalist, preţios, muzeal, steril! Nu insist! E, totuşi, bun ca poker face. Să creadă lumea că eşti un biet iubitor de cărţi vechi, rare, frumoase, să nu priceapă ce te interesează de fapt, pentru a nu-ţi exploata slăbiciunea. Cu câteva excepţii notabile, pentru care am planuri bine stabilite pe termen mediu şi lung, nu mă preocupă princeps-urile, ediţiile de lux, tirajele speciale şi alte asemenea. Vreau piese cu reală valoare istorică, adică dintre acelea care sigur spun ceva (chiar dacă nu putem desluşi ce) despre bucăţele de trecut.
Cu Radu Pavel Gheo m-am nimerit la fix. S-a dovedit un mare meşter – simţiţi aici doza de autocompliment – şi prin ce spune, şi prin ce nu spune, căci simt că nici el nu a dat tot din casă! Îi aduc omagiile mele de preţuire şi invidie! Nu-i pot lua în serios modestia jucată din mărturisirea că nu e „Cu adevărat un iniţiat” (p. 36). Ne aflăm într-o interdisciplinaritate cumplită, în care pretenţiile de specialist sunt deşarte, iar adevăraţii iniţiaţi sunt tocmai aceia care au dobândit abilitatea de a se mişca bine în zone pe care nu le cunosc bine, de a şobolăni printre vechituri.
M-am nimerit, deci, la fix „Într-un detaliu interesant, ce ţine de specificul bibliofiliei şi al pieţei create de această pasiune”, anume că „O carte cu dedicaţia unui scriitor prestigios din trecut, făcută unei alte personalităţi culturale, are valoare mai mare decât una semnată şi dedicată unui cititor obişnuit – iar o dedicaţie personalizată este, desigur, mai valoroasă decât simpla semnătură. În plus, oricât de cinic ar suna, cărţile semnate ale unor autori morţi sunt mai valoroase decât ale celor care încă mai trăiesc” (p. 28). Dar nici aceste cuvinte nu spun tot, căci scrisurile pe cărţi nu se reduc la autografe şi dedicaţii – chiar dacă acestea rămân în centru – şi nu sunt importante (doar) pentru faima semnatarului şi a andrisantului, ci şi (mai ales) pentru că spun ceva. De acord că ar fi necesar „Un studiu de sociologie literară asupra autografelor şi dedicaţiilor oferite de scriitori [şi nu numai; istoricii sunt o comunitate cel puţin la fel de interesantă, n. M.G.] în diverse epoci”, care ar spune multe „Atât la un nivel particular, cât şi la unul general: modele de raporturi între scriitori şi cititori, tipologii şi stereotipuri auctoriale, specificităţi ale câmpurilor literare, zone de iradiere, tipare culturale, istorice, ideologice” (p. 169). Apropo de asta, am o dambla de dată foarte recentă: piaţa de dedicaţii oferă, în momentul ăsta, mult material pentru o istorie... stomatologică a literaturii (chiar a culturii) româneşti din ultimele cinci decenii.
Schiţele de bibliofiliologie ale lui Radu Pavel Gheo cuprind, pe de o parte, o analiză a „Pieţei de carte veche” de la noi, care, într-adevăr, „A devenit mai vizibilă şi mai accesibilă – s-a democratizat”, în ultima vreme, şi asta, zic eu, exclusiv datorită (din cauza?) dezvoltării comerţului online. Se vede limpede şi că, „Lucru de mirare pentru cea mai necititoare naţiune din Europa”, „În ultimii trei-patru ani preţurile din domeniu au început să crească accelerat”. Nu cred însă că „După legile fireşti ale cererii şi ofertei” (p. 181), ci intuiesc o intrare violentă în piaţă a unui retailer. Nu îmi dau seama dacă sau cât şi-a atins scopul: a ridicat brusc şi enorm preţurile, apoi le-a redus, rămânând însă mult peste nivelul iniţial.
Pe de altă parte, avem în carte o serie de „Studii de caz”, în care scrisurile de mână pe tipărituri oferă excelente ocazii de detectivistică istorico-literară. Superbă povestea princeps-ului (mic, de gloată) din Flori de mucigai cu pagina 113 ruptă şi adăugată manuscris! Nu fac spoiler cu însemnările franţuzeşti şi mă abţin să spun ce ştiu/ am şi eu din „Scribăleala mărunţică a lui Tudor Arghezi” (p. 118). Superbe şi „Supresiunile” din Jurnalul literar! De la dedicaţia lui Sorin Titel pentru „Tovarăşul prim secretar Trandafir Cocîrlă” (eşantion dintr-un material foarte vast) aş porni o discuţie arborescentă, din care nu dau decât un hint personal.
Să fie peste douăzeci de ani în urmă, m-am intersectat într-o pişcoterie culturală cu un mare scriitor, la vremea aceea şi cam demnitar, care nu mai publicase de multicel. Eram fan şi ştiam că există dedicaţii false din anii ’80, când, necunoscându-i-se figura, unii se dădeau drept el cu scopul cultural de a seduce intelectuale de provincie. I-am zis: „Domnule... am tot acasă, dar nu găsesc nimic rapid de cumpărat. Scrieţi-mi pe o foaie de caiet, să lipesc pe un roman!”. Amabil, dar principial, omul m-a invitat peste câteva ore la birou, să-mi dea o carte cu dedicaţie, cum trebuie. Şi de jenă, şi, mai ales, pentru că pierdeam trenul, nu m-am dus. Am ratat, deci, şansa unei dedicaţii banale, căreia un terţ nu i-ar fi putut bănui povestea din spate. Peste ani, am găsit la piaţa online o dedicaţie, foarte plecăcioasă şi atipică stilistic, a marelui scriitor către un stimabil istoric, cu nume şi cu operă, ajuns şi el, în aceeaşi vreme, cam demnitar. Frumos e că istoricul, din poziţia lui oficială, i-ar fi putut fi de folos scriitorului şi în documentarea cărţii pe care i-a scris dedicaţia, dar şi în alte chestiuni neliterare şi neonorante. Să mai spun că pe piaţă apăruseră – încă mai e ceva – multe piese din biblioteca istoricului. Ce să se fi întâmplat? Am întrebat în dreapta şi în stânga şi am aflat că şi-a schimbat domiciliul. Totuşi, cum să fi scăpat marfa? Nu demult, l-am întâlnit şi am abordat problema frontal. Amicul credea că şi-a donat cărţile unei şcoli...
În fine, împărtăşesc cu autorul Vieţii de după carte pasiunea pentru caragialîc-uri şi-i fac cu ochiul: cea mai valoroasă dedicaţie despre care am auzit e de la ăl bătrân către ăl tânăr. După mai multe surse, a ajuns la cineva cu nume asemănător, din a cărui bibliotecă au început să apară, timid, în ultimele luni, piese la vânzare. Sper că voi reuşi să o apuc la un preţ acceptabil – evident, exorbitant pentru cei insensibili, care, totuşi, l-ar plăti destul de uşor pentru un alt obiect. Dacă mi-ar sufla-o Radu Pavel Gheo, nu mi-ar fi (foarte) ciudă!
Mi-e greu să îmi reprim nişte gânduri ceţoase. Sunt dintre cei care cred că obiectul numit de secole „Carte” suferă transformări majore şi ireversibile. Ce se va alege de patima noastră? Va deveni epigrafie? Sunt confuz, dar nu îngrijorat! Dincolo de toate cele materiale, cartea tot carte va fi; autorul, tot autor; cititorul, tot cititor; dedicaţia, tot dedicaţie. În ce mod se va face nu pot anticipa. Deocamdată, mă bate gândul să-i trimit lui Radu Pavel Gheo cartea lui scanată şi semnată electronic de mine, lăsându-l să decidă cum mi-o va trimite înapoi. Şi, apropo de „Supresiunile lui Călinescu”, mi-a semnalat deunăzi o jurnalistă că la postările unei personalităţi politico-culturale în vogă mai interesant decât ce se vede în flux este istoricul editărilor.