Fundamental: Trilogia Păltinişului

576 de pagini. 464 de pagini. 520 de pagini. Adică, în ordine: Jurnalul de la Păltiniş, Epistolarul şi Am invetat Păltinişul. Cele trei titluri grupate, într-o casetă, în Trilogia Păltinişului. Una dintre apariţiile editoriale de referinţă ale ultimilor ani de la noi.
 
„Nu poţi deveni om mare fără să stai în preajma lucrurilor mari.” Formularea îi aparţine lui Constantin Noica şi are, desigur, o notă magistrală în ea; magistrală – ca provenind de la un magistru. E, de altfel. O formulă care proiectează mult sens şi, în mod punctual, asupra Jurnalului de la Pătiniş şi asupra întregii Trilogii recentissim apărute la Humanitas, în „Haine” editoriale de gală; aşa cum se cuvine, adăugăm, unora dintre textele întemeitoare pentru ceea ce e bine, e de bine în cultura română a ultimelor 5-7 decenii. Este pentru prima oară când aceste trei cărţi stau împreună, într-un proiect editorial care e, fără niciun dubiu, echivalentul unei mari sărbători culturale de la noi.
***
Trilogia Părtinişului este, amănunt importat, o ediţie îngrijită de Grigore Vida. Şi anume: exemplar îngrijită. Autorul unui uriaş travaliu, discret, eficient, elegant, precis, Grigore Vida ne dă, odată cu aceste trei volume, ceva mai mult – şi mai limpede – decât suma de trei binecunoscută până mai ieri a acestor volume extraordinare. Să mai spunem şi că, filosof, istoric al filosofiei şi cercetător, Grigore Vida are în  îngrijirea sa critică opera lui Constantin Noica. Este un  demers de amploare, care include editarea unor scrieri majore şi reuneşte texte ale marelui filosof din diverse perioade ale creaţiei sale.
***
„Am trăit cu aceste volume ale Trilogiei Păltinişului o mică epopee editorială. Am confruntat două manuscrise ale Jurnalului de la Păltiniş, îngropate în arhiva autorului, cu prima ediţie şi cu cea de-a doua, după care s-au făcut toate reeditările, descoperind multe pasaje inedite care pun textul într-o lumină nouă; am identificat pasajele cenzurate la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi am scotocit toate dosarele Noica din Arhiva CNSAS, căutând scrisori pierdute; am grupat în Anexele fiecărui volum cele mai importante texte despre Jurnal şi «fenomenul Păltiniş»; m-am lăsat purtat de la note informative ale Securităţii la cele mai subtile interpretări la Platon, de la maiorul Pătrulescu la Goethe, şi am început să înţeleg câte ceva din misterul acestor volume, care pe jumătate sunt despre infernul Securităţii şi al anilor ’80, pe jumătate despre paradisul culturii”, mărturiseşte, în legătură cu efortul său admirabil, cel mai înainte pomenit, atât de vrednicul îngrijitor al actualei (şi atât mai frumoasei) ediţii a Trilogiei Păltinişului.
***
Şi, tot Grigore Vida (despre, foarte probabil, o altă relaţie maestru-discipol decât este vorba în fiecare dintre cele trei volume ale Trilogiei...): „Am petrecut zeci şi zeci de ore cu Gabriel Liiceanu asupra textelor, pe zoom şi în persoană, mereu la coborârea nopţii, când zgomotele oraşului amuţeau; pe zăpadă, ploaie sau arşiţă. Am reuşit poate să-l exasperez de câteva ori pe autor, dar, de fiecare dată, cu o tenacitate fantastică, a trecut prin sutele de modificări pe care i le-am propus, prin fiecare cuvânt şi fiecare virgulă pe care i le-am semnalat. Totul pentru a încerca să-l redea în extra-ordinarul său pe cel ce a reluat viaţa de la început cu această întrebare care nu-i dădea pace: «Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut? Într-o cultură minoră, în anii aceştia, cu trecutul acesta, cu interdicţiile acestea – ce e de făcut?» Şi a răspuns: «E de făcut!» În loc să cedeze, acest om, a cărui viaţă părea să fi fost făcută pulbere de Istorie, a ajuns să modeleze vieţile altora!“.
***
Încă o frază pe care, într-o intervenţie publică, a rostiti-o acelaşi Grigore Vida (şi, da: e bine să zăbovim asupra faptelor bune din cultură şi asupra celor care sunt în stare să le facă, discret şi cu gennerozitate): „Cea mai importantă carte a lui Noica aproape că aş spune că este Jurnalul de la Păltiniş, şi nu opera lui propriu-zisă”.
***
Carte-cult pentru scena culturală românească, Jurnalul de la Păltiniş (publicată în premieră în anul 1983) reconstituie o extraordinară realaţie de îndrumare filosofică (nu e deplasat nici termenul de „Relaţie spirituală) care are în centru figura tutelară, extrem de carismatică a lui Constantin Noica. E o carte (aapropo: fără egal în cultura română!) despre care marele său personaj spunea că „Istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată“. Despre aceeaşi carte, Emil Cioran, într-o notaţie antologică: „Un străin care ar citi Jurnalul ar putea crede că în anii aceia oamenii din România nu făceau altceva decât să se piardă în meditaţii atemporale sau să viseze la soarta civilizaţiei. Jurnalul trece dincolo de limitele inevitabil discrete ale unui text filozofic şi îi dezvăluie adevăratul său gând: căutarea de sine. Crima ce încununează cartea îl priveşte mai puţin pe Maestru cât pe Discipol...“. Şi, tot în legătură cu ea, N. Steinhardt; „Filozofia e pentru ei toţi [maestru şi discipoli] singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului, iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana... Restul nu-i decât deşertăciune, băcanie, irosire a vremii, carenţă a spiritului. Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală trufie...“
***
Epistolar – şi ea o carte apărută, în premieră, înainte de 1989 (mai precis, în primă ediţie, în anul 1987) – „O singularizează totuşi: prilejul care i-a dat naştere, grăuntele în jurul căruia s-au aşternut atâtea gânduri şi atâtea sentimente – nu întotdeauna avuabile, însă întotdeauna salvate de frumuseţea expresiei. Acest „Grăunte” este o altă carte: Jurnalul de la Păltiniş. Despre el vorbesc în scrisorile lor, cu patimă şi însufleţire, cu omenească încrâncenare şi neomenească detaşare, paisprezece intelectuali români, captivi ai unuia dintre cele mai cumplite momente ale istoriei”. Iată ce echipă: Radu Bogdan, E.M. Cioran, Petru Creţia, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Ianoşi, Thomas Kleinger, Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Andrei Pippidi, Mariana Şora, Marin Tarangul şi Sorin Vieru. O notă de Gabriel Liiceanu, cel care, între altele, a vegheat la arhitectura acestui Epistolar: „Personajul central al acestei cărţi neobişnuite nu este însă nici Jurnalul care i-a dat naştere, nici autorul lui şi nici acela care a prilejuit jurnalul însuşi. Personajul central al Epistolarului este poştaşul. Fireşte nu cel din Arles, pictat de Van Gogh, care priveşte către cititor de pe copertă. Poştaşul de aici e unul nevăzut, mesager din stirpea lui Hermes, purtător nu al misivelor schimbate vreme de doi ani între personajele înzestrate cu stare civilă, ci al spiritului din care se împărtăşesc cu toţii. Lui i se datorează şi minunata potrivire a gândurilor, şi prezenţa momentului istoric în filigran, şi transfigurarea, în final, a tuturor resentimentelor. Lui i se cuvine, aşadar, să-i mulţumim”.
***
În 2024, la o distanţă de mai bine de patru decenii aşadar, apare Noi am inventat Păltinişul. Un volum de scrisori, amintiri, evocări. O carte depre, cum ar spune Andrei Pleşu, legenda Noica. În aceşti termeni: „După moartea lui Noica, un tânăr fizician ne-a transmis un mesaj celor câţiva care i-am fost în preajmă, din partea unei generaţii pe care el o numea generaţia orfanilor. Există o categorie de tineri care, după dispariţia lui Noica, se simt loviţi în nevoia lor de tutelă formativă, de paternitate spirituală. Tânărul fizician sugera că, de-acum încolo, ei au nevoie în mult mai mare măsură de legenda Noica decât de o exegeză academică. Legenda Noica are prestigiul construcţiei, al efortului constant, cu adâncuri spectaculoase, dar cu suprafeţe line şi, în chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blândă. Ea creează răspunderi, obligă la imitaţie şi o îngăduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilă. Invită la perpetuitate, la reiterarea performanţei sau măcar la asigurarea continuităţii ei. În spaţiul românesc de astăzi, s-ar putea să avem nevoie de asemenea legende mai mult decât oricând“. O carte în marginea căreia Gabriel Liiceanu notează: „Întorcându-mă acum asupra Şcolii de la Păltiniş, mi-am pus întrebarea dacă în istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am găsit. N-am regăsit nicăieri acest scenariu de taină al unei iubiri spirituale care să te-ndemne la un salt peste condiţia ta de simplu muritor. N-am regăsit nicăieri un maestru care s-a intitulat «antrenor cultural» şi care nu-şi propunea decât să te-nveţe «cum să-ţi dai sufletul», cum «să mori» în beneficiul celuilalt, învăţându-te că istoria culturii este tocmai povestea felului în care «se dă» sufletul cu adevărat întru dobândirea unei vieţi mai înalte.“ 
***

Ediţie de gală, de sărbătoare, Trilogia Păltinişului e mult mai mult decât decât un document de istorie culturală, decât o mare – şi splendidă – poveste despre relaţia maestru-discipol, decât o rememorare cu privire la cum răul Istoriei poate fi înfrânt sau măcar îndiguit de binele Culturii. E, dacă se poate spune aşa, şi o ancoră pentru prezent şi un aliat pentru viitor (un viitor care, culturalemente, se anunţă din nou arid, pe alocuri chiar deşertic). Este aşa în sensul pe care îl proiectează o minunată parabolă – cu marele rabin Baal Şem Tov în centrul ei. Aceasta: „Atunci cînd Israel era «la strîmtoare», Baal Şem Tov, mare rabin, mergea, împreună cu discipolii săi, în pădure, lovea într-o tobă sacră, rostea un descîntec şi Dumnezeu, ascultîndu-l, făcea o minune. Cel care i-a urmat rabinului, fără tobă, mergea în acelaşi loc, rostea descîntecul, iar Dumnezeu îl asculta. Urmaşul urmaşului rabinului nu mai ştia nici descîntecul, nu mai avea tobă, dar mergea în acelaşi loc, în pădure – şi Dumnezeu îl asculta. Urmaşul urmaşului urmaşului nu mai ştia nici unde este acel loc în pădure; el povestea doar ce făcea Baal Şem Tov – şi Dumnezeu îl asculta”. Pentru că, schimbând ceea ce e de schimbat, odată materia atât de generoasă oferită de această trilogie: „Urmaşul urmaşului urmaşului nu mai ştia nici unde este acel loc în pădure; el povestea doar ce făcea Baal Şem Tov – şi Dumnezeu îl asculta”.