Datorită – da, da, nu din cauza! – aşa zisei vigilenţe securistice, s-a dezvoltat în lumea lagărului comunist (că aşa îi ziceau, lagăr) un limbaj cât de cât esopic sau măcar echivoc. Aşa, de pildă, mi-e greu să uit replica dată unui pasager nemulţumit de înghesuiala din vreun troleibuz, în vara poate chiar de după Cernobîl (nu demult s-au făcut 40 de ani de-atunci), sau în alta când – cum-necum – s-a auzit şi la noi că se vinde yachtul lui Onassis (fost mare armator grec şi internaţional, soţ al fostei văduve Kennedy). Iată şi replica: „Nu-ţi place? Du-te cu iahtul!”, înlocuitoare a mai clasicei, banalizatei „Nu-ţi place? Ia taxiul!”. Pentru corectură: de data asta, la rostire n-am mai scris yachtul, ci iahtul, că pe vremea când s-a auzit replica aceea, cetăţenii din transportul în comun nu se americanizaseră încă.
Prin ’89, în troleibuzul cu acelaşi număr, minus apostroful, 89, deci, alta, de data asta povestită de Mircea Nedelciu: „Era să mor ca Eminescu în ’89”. Fireşte că, spus aşa, rapid, 89 îndeplineşte şi rolul celui cu şi rolul celui fără apostrof. Lumea nu avea încă telefoane mobile, nici computere cu care să-şi împartă mintea, aşa că înţelegea singură despre ce 89 e vorba, aşa cum, probabil, va fi înţeles şi când i se recomanda călătoria (prin Bucureşti!) cu iahtul. Nu era nevoie nici de semne, nici de emoticoane, fără de care, azi, nu te prea poţi face înţeles dacă ai proasta inspiraţie să mai spui/ scrii ceva în doi peri. Pentru că, orice ai spune aşa se interpretează într-un singur fir de păr, adică la propriu. Azi, dacă ar mai fi vorba de vreun yacht, cineva ar putea replica: „Da’ iahtul nu merge pe asfalt”, sau cel mult, foarte ingenios, „Unde vezi mata apă?”. Ăsta, cel din urmă răspuns-întrebare, ar fi, desigur, dat de un cetăţean cu mai multă imaginaţie decât le lasă, celor obişnuiţi cu mobilul (telefonul) şi cu computerul, aceste instrumente.
După câte se poate deduce însă, acest text nu e doar unul de comemorare a vieţii în socialismul (care zicea că e) biruitor în patria noastră, unde „Multe silve sunt”, aşa cum se spunea în lecţiile de latină pe când la liceu se mai învăţa acea limbă, zice-se, moartă. Pe-atunci, ştiam că lumea nu este informată, deliberat, de „Organele de partid şi de stat”, ca nu cumva să-i vină idei. Adică să aibă idei proprii, când învăţământul de partid, obligatoriu prin toate întreprinderile şi instituţiile şi colhozurile (cap-urile) din ţară, probabil din tot lagărul, se sileau să-ţi scoată din cap asemenea gărgăuni (adică ceea ce noi numim de obicei idei, în general, altele decât cele oficiale). În zilele noastre, când peste golurile informaţionale din creierele cetăţenilor (sic!) lagărului a dat năvală o mare de informaţii, una mai dificil de procesat decât alta, îşi ia fiecare după cât îl ducea mintea înainte din acest tsunami. Din punctul de vedere al unei minţi libere, un asemenea val e, totuşi, prea mult. Sau, mai exact, năvala deodată a unui asemenea tsunami peste un spaţiu nepregătit e prea mult. Ar fi un şoc şi pentru cei născuţi într-o lume fără o cenzură politică, darmite pentru cei ţinuţi în ignoranţă controlată zeci şi zeci de ani. O să spuneţi că mulţi dintre cei care au trăit atunci sunt azi într-o lume mai bună, adică, vai, cealaltă. Dar obişnuinţa cu separarea adevărului de minciună se deprinde o dată pentru mai multe generaţii. Procesul ar putea, poate, să fie comparat cu năvala unor ploi ultra-super-mega-flagelistice (aluzie la cântecelul din... ştiţi dvs. ce) în nişte canale croite pentru alte cantităţi de apă, fie ea şi de ploaie. Ceea ce, fireşte, noi am învăţat din experienţă.
Exerciţiile de comunicare cifrată pe care le făceau orăşenii, presaţi ca sardelele în „Transportul în comun”, au încetat, iar comunicarea pe facebook şi pe celelalte reţele e liberă, poate chiar prea liberă, acolo oricine poate scrie/ spune orice, înjurături de dumnezei, de mame, de ce-o mai fi, în numele dreptului democratic la exprimare. Dacă în troleibuz comunica numai cine credea că e în stare, aici o fac şi neputincioşii, mai cu un emoticon, mai cu te miri ce, astfel încât, treptat-treptat, ne întoarcem la limbajul desenelor. Vezi şi succesul romanelor desenate în „Manga”, altădată mai potrivite pentru copilaşi încă analfabeţi. Aşa cum şi trotinetele le-au fost confiscate în favoarea adulţilor infantilizaţi de distracţie, de „Încărcare a bateriilor”, mai ales a celor deloc consumate, ba chiar de relaxare după vreo concentrare lipsă. De aici şi până spre limbajul semnelor nu mai e decât un pas. Iar dacă semnele se aplică de aproape, hotărât, se ajunge uşor şi sigur la violenţa fizică. O întoarcere în timp, la vechea sociologizare din epocile pre-preistorice, când, poate, un pumn în cap însemna vreun salut secret. Cifrat. Căci KGB-ul, Secu’, CIA, Mossadul etc. vor fi existat şi pe-atunci, în forme adaptate vremii.