Uneori wîncerci simţământul că ai trăit prea mult, alteori simţământul că ai trăit prea puţin, alteori simţământul că te-ai oprit în aşteptarea unui vehicul pe o şosea cu mare trafic. Pentru câtă vreme?
*
Lucruri care cad în vid, lucruri care cad în ele însele.
*
Senectute. Tragicomedia vieţii o urmăreşti mai întâi în raport cu lumea, ulterior în tine însuţi. A doua ipostază e mai dureroasă întrucât cuprinde experienţa celei dintâi.
*
„Rezist încă, dar în zadar! Simt cum alunec pe pantă. Viaţa mea va fi una de poet. Se poate imagina ceva mai nefericit? Sunt predestinat. Destinul îşi râde de mine când îmi arată că tot ce fac pentru a rezista e marcat de neşansă. Aş putea descrie speranţa astfel încât orice fiinţă care trăieşte din speranţa în viitor să se poată recunoaşte în descrierea mea. Şi cu toate astea, descrierea ar fi un fals pentru că, făcând acest lucru, mă gândesc de fapt la lucruri trecute.” (Kierkegaard)
*
Dacă ai scris un rând rău, ţi se poate părea că şi alte rânduri ale tale sunt rele. Dacă ai scris un rând bun, e din norocire mai puţin probabil ca să ţi se pară bun un rând rău. Răul e contaminant, binele e critic.
*
O idee venerabilă aidoma unui obiect muzeal.
*
La un mall l-ai întâlnit pe un vânzător de pizza, ins vital perorând sonor în faţa unei tinere colege: „Să lăsăm fleacurile la o parte, ce e cultura? Din ea contează doar două lucruri: adunarea şi înmulţirea. Atât”.
*
Raporturi cu norocul. Ai dorit să ai un câştig într-o parte, ai avut doar în cealaltă parte, te-ai temut să ai o pierdere într-o parte, ai avut-o în amândouă.
*
Imaginea fantastă a unui timp critic prin care ai trecut demult, o izbăvire intimă a acestuia.
*
„Există mai puţine idei decât oameni. Temele revin, sub forme diferite, în epoci succesive, modificate de timp şi de împrejurări. Fiinţa trece de la Parmenide la Platon, de la Platon la Spinoza, de la Spinoza la Heidegger. Dialectica trece de la Heraclit la Hegel şi de la Hegel la Marx. Ironia şi îndoiala merg de la Socrate la Descartes şi de la Descartes la Kierkegaard. Ideea unui centru al universului apare mereu. Uneori e vorba de un foc; alteori e Pământul; sau Soarele. Până ce, după Pascal şi Einstein, oamenii vor descoperi că nu există nici un centru.” (Jean d’ Ormesson)
*
Profunzimea: o corectitudine sublimată.
*
Ecloziunea unui moment lăuntric care te face să-ţi dai seama că nu te-ai cunoscut până atunci suficient şi care nu o dată dispare ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut.
*
„Fericirea: însăşi prelungirea, multiplicarea sa.” (Proust)
*
La unii vanitatea aidoma unei boli asimptomatice putându-se constata în urma unei analize.
*
Moment introspectiv. Şi cum să mai mergi înainte dacă n-ai realizat impresia că te-ai întors, că doreşti nepotolit a te mai întoarce? Trecutul cum un agent sever de circulaţie.
*
A.E.: „Amorul vechi, colega, mai crud decât eventualul amor prezent, întrucât îţi pune în faţă fatalitatea finalului său. Prezentul, ocrotitorul din oficiu al amorului”.
*
„Cine ştie dacă legile proprii sau modurile esenţiale ale gândirii nu sunt vizibile în starea cea mai pură – cea simplă, în momentele, fazele – în care pare să existe cea mai mare libertate (de substituţii, de salturi, de fantezie etc.)? Stări care ar fi analoage mişcărilor fără frecare a corpurilor cereşti şi reacţiilor chimice la temperaturi înalte. Prin aceasta s-ar da un sens profund capriciilor artiştilor şi ale copiilor. Aceste bagatele ar avea valoarea lor. Remarc de asemenea că aceste jocuri au o binecunoscută aparenţă de gratuitate, de reversibilitate, de facilitate, şi cer o viteză foarte mare.” (Valéry)
*
Raporturi posibile cu tine însuţi: încerci o totală indiferenţă, te percepi a fi asemenea unui Celălalt, te deteşti.
*
Priveşti pe fereastră într-o dimineaţă radioasă. Pe sârma de telegraf din faţă s-au aşezat două păsări albe, cu marcat aspect decorativ. Să fie porumbei? În primul moment ţi s-a părut că sunt protuberanţele unui nor.
*
De un amic te poţi detaşa relativ uşor, de un prieten spre imposibil.
*
„Soarele are o lumină mult prea bogată decât să poată produce «efecte de lumină». Luna, însă, cu lumina ei mai săracă, dă cele mai frumoase «efecte».” (Blaga)