Fără a folosi heteronimi literari, ca Fernando Pessoa, Ioan T. Morar a etalat, de-a lungul vremii, o personalitate creatoare multiplă, de la poetul grav şi ceremonios la umoristul din grupul Divertis şi de la Academia Caţavencu, ipostază care i-a sporit notorietatea, însă i-a pus cumva în umbră explorarea profunzimilor. Ioan T. Morar a scris şi trei romane temeinice despre ravagiile istoriei din secolul trecut, Lindenfeld (2005), Negru şi Roşu (2013), Sărbătoarea Corturilor (2016), dar şi proză de călătorie cu observaţii antropologice şi imagologice, Cartea de la capătul lumii: Noua Caledonie – la un pas de Paradis (2007), Şapte ani în Provence (2018), Provence, ţinutul secret (2013), sau memorialistică, Fake News în Epoca de aur. Amintiri şi povestiri despre cenzura comunistă (2020), toate acestea fiind, de fapt, cărţi situate în interregnul autobiograficului şi publicisticii.
Poezia pare însă a fi dragostea dintâi şi cea de pe urmă a lui Ioan T. Morar. Medalia de lut (cel de-al optulea volum de versuri al autorului, dacă facem abstracţie de Îmblânzitorul de metafore, din 1981, pe care l-a renegat) a apărut, ca şi Când plouă mă numesc altfel (2021) şi Toba de piatră (2024), la Editura Baroque Books & Art, într-o concepţie grafică excelentă, cu ilustraţiile lui Octavian Mardale, în tuşe întunecate, de un expresionism „Primitiv“, ca amplificator al angoaselor din „Poezia ritualică, voit atemporală“ (Mircea Mihăieş) a lui Ioan T. Morar. Încă de la Vară indiană (1984), s-a observat „Nota de hieratism şi solemnitate“ (Radu G. Ţeposu) sau, cum scria Mihăieş mai recent, că „Versurile aparţin unei sensibilităţi de tip oriental, intrate în coliziune cu o conştiinţă occidentalizată“. Ioan T. Morar este, mai degrabă, un poet cerebral, fiindcă nu varsă în pagină cazanul în clocot al interiorităţii, ci îşi trece sentimentele, stările sufleteşti şi emoţiile prin răcitorul alambicului, le distilează şi le stilizează, dându-le valoare de meditaţie suprapersonală, de unde şi aerul sapienţial, de înţelept străvechi rătăcit în lumea (post)modernă a ecranelor. Se pot extrage multe apoftegme memorabile din poemele Medaliei de lut: „Îmi amintesc, deci exist“ (Exces de zel), „Orice discuţie despre om/ e o discuţie despre singurătate“ (Orice discuţie despre om), „Sfârşitul lumii va fi o carte arsă“ (N-am spus destul) ş.a. Deşi are un spirit retro, poezia lui Ioan T. Morar creşte pe o expresivitate naturală, într-un dozaj armonios de vocabular vechi şi nou, de limbaj metaforic şi tranzitiv. Poetul e străin de excese, nu se văd în versurile lui paraziţi lexicali ori gablonzuri sclipicioase de luat ochii cititorilor neexperimentaţi.
Medalia de lut este un volum al melancoliei crepusculare, despre bătrâneţe şi moarte, despre teamă şi credinţă, despre identitate şi alteritate, despre singurătate şi umanitate, despre nostalgie şi poezie, despre scris şi memorie. De altfel, cred că memoria este supratema Medaliei de lut, traversând cele trei secţiuni (Ab ovo, Zeii inutilităţii, Toate staţiile), cu toate variantele ei, de la memoria individuală la memoria speciei, de la memoria istoriei la memoria literaturii. Împuţinarea sau pierderea memoriei generează metafore plastice insolite: „Memoria mea e acum/ un acordeon abandonat/ care abia mai respiră“ (Acordeon abandonat) sau „Amintirile pâlpâie, diapozitive arse/ proiectate pe un perete plin de crăpături/ câte o vară, un chip, o mângâiere fără importanţă/ o fotografie din tabără, prima întâlnire cu marea/ recunoşti pentru o clipă ochii mamei,/ trandafirul îngheţat, o gară fără trenuri/ apoi un gol alb, fără contur// A început furtuna magnetică/ memoria noastră e o lampă tot mai slabă/ care încearcă să lumineze o încăpere tot mai mare“ (Uitarea, o furtună magnetică). Dacă amintirea e o premisă a existenţei, memoria trupului reprezintă o mărturie a vieţii, fiindcă „Trupul ştie mai mult“, cum ar zice Gheorghe Crăciun: „Suntem trup doar atât cât trupul ne ţine minte“ (Memoria particulelor). Dar Ioan T. Morar nu vorbeşte doar despre sine, poetul devine, cu expresia lui Radu G. Ţeposu, „Un arheu melancolic“, în memoria sa este încapsulată chiar memoria speciei, sondarea identităţii se dovedeşte o arheologie a cunoaşterii experienţelor umane: „Ca un fruct care se coace în întuneric,/ nu ştiu când am început să fiu altcineva/ (…)/ desenând în peşteri animale de care m-am temut/ străbătând pustia în caravane cu mirodenii/ luptând pentru gloria altora“ („Eu e altcineva“) sau „Înainte de a fi ale mele/ Mâinile au aparţinut/ Unui culegător de bumbac/ Unui arcaş/ Unui soldat cu o singură mână“ (Regulile sunt simple, nu privi înapoi). Posibilitatea uitării, a ştergerii urmelor produce anxietate, mai ales că „S-au dus zilele în care/ a scrie însemna a învinge“ (Cuib gol), „Viaţa noastră se adună/ în câteva pagini fără cititori“ (Dacă am fi fost perfecţi), „Tot ce am scris/ e o carte uitată în tren“ (Singur ca un pahar gol), „Ne-a mai rămas doar scrisul pe ziduri“ (Tencuiala respiraţiei), „Am ajuns în zilele în care scrisul nu mai mântuieşte“ (Trecerea la ora de iarnă). Şi totuşi, „Şi totuşi scriu ca un profet al surzeniei“, afirmă poetul. Deşi credinţa în scris pare risipită, ea subzistă ca o lumânare în întuneric, ca şi credinţa cealaltă, metafizică, întrucât „Întunericul e atunci când nu mai credem“ (Cu vremea vom fi alţi atomi). Senzaţia frecventă a zădărniciei scrisului e contrapunctată de convingerea că „Atunci când scriem/ ceva din noi se mută în ceilalţi“ (Credem numai în ceea ce nu putem atinge). „Când vorbim despre poezie,/ vorbim inevitabil despre primul foc“, iar „Aprinderea focului în istoria nescrisă/ a fost începutul memoriei“ (Aprinderea focului). Poezia este, în viziunea lui Ioan T. Morar, tot o formă de conservare a memoriei umanităţii, o arhivă mai preţioasă decât aurul împăraţilor, chiar dacă ea va fi definită ca „şampania învinşilor“ (Poezia e şampania învinşilor). În fapt, arderea cărţii înseamnă, hiperbolic, apocalipsa, pentru că lumea întreagă este o carte (N-am spus destul).
Despre memoria literaturii sau despre scris ca palimpsest, cel mai relevant poem este Vrabie de aur, vultur de pământ, din care citez prima şi ultima strofă: „Scriu imitând toate cărţile/ Scriu ca şi când tot ceea ce e scris/ E adevărat/ Literă cu literă// (...) Scriu ca şi când/ Nu ne-am fi întâlnit niciodată/ Vrabie de aur, vultur de pământ/ Scriu ca şi când/ ar fi trebuit să mai citesc: «Apoi l-au răstignit/ Apoi l-au îngropat/ Apoi a înviat/ A treia zi după ce a fost scris»“. Găsim în acest text o întreagă ars poetica, al cărei arhetip rămâne Biblia, ca sursă de revelaţie, de profetism şi de universalitate. La o poezie ca limbaj universal, general uman, aspiră Ioan T. Morar, deşi poeţii seamănă tot mai mult cu un trib de iniţiaţi, iar globale au ajuns îndeosebi chinezăriile, cum ironic observă în evocarea unei călătorii în capitala unui fost imperiu („Vulpile vor dărâma zidul“).
Asociată de poet înfrângerii, în poemul omonim al volumului, Medalia de lut devine, de fapt, un simbol al omenescului şi al rezistenţei spiritului în timp, dacă ne gândim şi la plăcuţele scrise de la Ninive. Cu o identitate poetică distinctă în literatura română contemporană, Ioan T. Morar îşi reconfirmă, prin Medalia de lut, vocaţia de profunzime.