Roman caleidoscopic şi „Western metafizic”, aşa cum l-a numit critica literară, Abel este un îndemn făcut de Alessandro Baricco la o lectură stratificată a unui univers narativ la graniţa dintre imaginat şi imaginar, cum pretinde însuţi autorul: „Vestul din westernuri este un loc în mare parte imaginat. Chiar şi acolo unde, în aceste pagini, sunt citate nume şi ţinuturi care au existat în realitate sau fapte întâmplate cu adevărat se inventează întotdeauna o lume care este în întregime fructul imaginaţiei”. Romanul publicat în 2023 a fost apreciat şi a primit Premio Letterario Marco Polo Venezia 2025.
Alessandro Baricco este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori italieni de ficţiune, recentul roman dovedind încă o dată resursele sale literare provocatoare pentru cititorul avid de text stratificat. Personajul principal trimite cu gândul la legenda fraţilor Abel şi Cain şi aceasta este prima provocare, identificarea lui Cain. La finalul lecturii constatăm că viaţa însăşi este Cain, că blestemul primit „Pribeag şi fugar să fii pe pământ!”, pentru că l-a omorât pe fratele său, înseamnă călătoria prin această viaţă, o pribegie pe care o înfrunţi pentru a-ţi găsi drumul întru devenire. Şi totuşi, viaţa este un mister, un mister dincolo de lumină, de aceea se înfruntă crepusculul, noaptea, lumina dimineţii pentru a atinge misterul de dincolo de lumină. Autorul italian propune o lectură în cheia manierismului definit de Gustav René Hocke şi inclus în categoria „Rătăcitor fără răgaz printre minunile lumii”.
Cu atâtea provocări la limita dintre real şi ireal, liniştea singurătăţilor asumate şi tumultul reacţiilor umane, ne amintim de Umberto Eco, cel care în Şase plimbări prin pădurea narativă descrie textul drept „O maşinărie leneşă care aşteaptă de la cititor o vie colaborare”, text care propune cititorului, în manieră interogativă, să distingă între vis, amintire şi realitate. „Lenea” şi „Ceaţa” lui Umberto Eco sunt substitutele contemplaţiei de esenţă magică. Orice carte e un labirint textual. Această perspectivă poate fi grila de interpretare a romanului Abel, în care personajul este doar unul, celelalte prezenţe sunt iradieri ale propriei personalităţi, enigmatice sau tarate, care compun o poveste a unor poveşti. Fiecare capitol al romanului este o poveste în sine, un exerciţiu de identificare a drumului în viaţă. Şi aici intervine o nouă provocare: dacă drumul este întotdeauna înainte, cu popasuri necesare, timpul, paradoxal, nu este unidirecţional, este un înainte şi un înapoi: „În întâmplări nu există un înainte şi un după – există doar o singură respiraţie care este dificil de interpretat” (p. 138). Doar pentru Abel povestea este în cronologie, fraţii surclasează timpul, unul ancorând în iraţional, considerat nebun, o soră provocând „A doua vedere”: „E un teritoriu de frontieră în care realitatea are tresăriri ciudate sau mai multe dimensiuni” (p. 127). Întregul roman este o poveste a unei vieţi recompuse din fragmente de viaţă care provoacă viitorul. Sunt povestiri reconstituite, o privire panoramată a unui destin, cel al lui Abel.
Aceste întâmplări au un rost al povestirii, anume, să descompună straturile şi adstraturile unei realităţi percepute ca imediate şi, astfel, a se ajunge la substanţa definită de Aristotel, spre a afla „Ceea ce eram cu adevărat (s.a.)” (p. 139). Un punct care nu există în realitate, ci este o mişcare mentală, „Un loc care nu putea fi atins, dar putea fi gândit (s.a.)”. „În felul acesta a organizat întreaga lume – salvând-o de la haos – în jurul fragilităţii unui gând” (p. 140).
Dialogul cu vrăjitoarea, o bruja, susţine tensiunea căutărilor sale, a ieşirii din imaginar şi imaginat: întrebând dacă este credibil ca un sat să dispară pur şi simplu, a primit răspunsuri ce conduc spre „Ceaţa” definită altădată de Umberto Eco: „Neantul nu există, a răspuns ea. Dar atunci ce există? O respiraţie adâncă, clipa asta. Altceva? Bruja părea să caute bine cuvântul. Viziunile, a spus. Ce sunt? Nu ştii ce sunt viziunile? Nu cred, nu. Sunt un om al legii. Atunci a spus că, oricât de bătrân era şi prin oricâte anotimpuri trecuse trupul său, probabil că el aproape nu trăise... Ai murit pe drum, i-a spus” (pp. 40-41).
Dincolo de filosofare, romanul lui Alessandro Baricco abundă în scene terifiante, fantasticul miraculos coexistând cu o realitate provocatoare ca solitudine, din care decurge un posibil subtitlu al romanului: timpul şi darul tăcerii. În drumul spre satul Absaroka, Abel vede, sau i se pare că vede, un copil care iese „Din zidul negru de apă”. „Din când în când îl privesc. Îmi seamănă. Pare de vârsta mea, dar este ca şi cum ar fi trăit bucăţi de lume în plus, în porţiuni de timp pe care eu le-am pierdut probabil pe drum”. „Bolta cerească e sfâşiată de un fulger argintiu şi o bubuitură imensă azvârle imediat după aceea o muşcătură ascuţită ca o lamă chiar în spatele nostru. Norii s-au spart rău, apa cade cu o violenţă aproape furioasă. Mergem în continuare la pas, iar această lentoare e o vrajă, închide în ea o altă faţetă a timpului şi darului tăcerii” (s.n.) (pp. 36-37).
Este în esenţă teoria lui Umberto Eco: „Lenea” şi „Ceaţa” sunt substitutele contemplaţiei de esenţă magică. În moliciunea unei lumi în care gestul ultim de a ucide este gest de supravieţuire, Abel povesteşte şi cum, într-o atmosferă fantastică, se întâmplă ca lumea pe dos să provoace suicidul. Lilith, sora care are arta numită a doua vedere, întrezăreşte moartea unuia dintre fraţi. Joshua este cel ce aude un sunet rezonant, ca şi cum ar afla de la ea ce este. Unul dintre fraţi va muri, Abel sau Joshua, dar Joshua este cel ce se sincronizează cu a doua privire. Lilith nu va recunoaşte ce a „Văzut”, va accentua: „S-ar putea să mă înşel, i-a spus lui Joshua. E totul foarte confuz” (p. 127). Dar ea s-a adresat acelui frate care va muri, care va înţelege că e capătul drumului său. Abel va povesti: „Pentru o lungă perioadă de timp a reuşit să navigheze în albastru fără să poată măcar să pună la îndoială cineva de pe coastă că sub pielea argintie a mării un monstru marin îşi consumă ultimele minute înainte de a se ridica să muşte la suprafaţă aerul de care avea nevoie pentru a nu muri” (p. 128).
În lupta sa, Abel va câştiga în faţa lui Cain, care este chiar viaţa, şi va continua să meargă pe drumul iniţiatic: „Urmăresc paşii de pe drum, sunt o profeţie care se împlineşte, escortată de îndepărtate fâlfâiri de aripi. Poţi muri de recunoştinţă şi de consolare. Fie ca această clipă să nu mă depăşească niciodată şi să devină parte din mine, viaţă împotriva morţii, sânge sub pielea mea”. Este ultimul paragraf al romanului Abel, este o profundă cugetare despre asumarea mersului pe un drum „Cu urme”, predestinat, atent la a întoarce timpul pentru o clipă spre a surmonta singurătăţile dintr-o lume tentată de a reveni la haos.
Ca o reflecţie de final, romanul lui Alessandro Baricco pare a invoca teoria lui Whitman, pentru care textul, autorul, cititorul şi lumea se oglindesc unul în celălalt în actul lecturii. Cititorul îl reflectă pe scriitor, lumea este ecoul cărţii (Cartea lui Dumnezeu, Cartea Naturii), lumea este o carte ce trebuie descifrată. Inevitabil se intră într-un spaţiu-timp al marilor singurătăţi.