Ultimul roman al scriitorului Jules Barnes, Plecare, plecări, prezintă o structură stranie, hibridă, în care se amestecă ficţiunea, eseul şi confesiunea autoreferenţială. În paginile cărţii sunt inserate reflecţii despre memorie, timp, îmbătrânire, boală şi moarte, dar şi despre dragoste, prietenie şi condiţia literaturii. Deşi este o scriitură dureroasă, totuşi, registrul predominant (auto)ironic şi umoristic ţine în frâu tristeţea, neliniştea şi spaima care, fără îndoială, l-au frisonat pe omul aflat în faţa sfârşitului.
Primul capitol al volumului, intitulat „Marele IAM”, reprezintă un preambul meditativ despre memoria autobiografică involuntară, care implică atât povestea madlenei lui Proust, cât şi experienţa unui pacient cu un accident hemoragic posterotalamic stâng, „Asediat” de o avalanşă a amintirilor, despre cazul căruia protagonistul-narator a citit într-o revistă medicală. Problematizările pe această temă şi diversele scenarii imaginate l-au condus la concluzia că declanşarea agresivă a memoriei involuntare îţi poate face viaţa insuportabilă: „Acum am în jur de şaptezeci şi cinci de ani şi, la fel ca majoritatea oamenilor în vârstă, sunt uneori plictisit de mine însumi – prin asta mă refer la amintirea repetată a gândurilor, a faptelor, şi mai cu seamă a părerilor. […] Însă plictiseala frenetică şi asediatoare a IAM-urilor de mare viteză este, cel puţin deocamdată, inimaginabilă. Nu v-ar face să vă puneţi capăt zilelor?”.
În următoarele capitole („Începutul poveştii”, „Gestionabil”, „Sfârşitul poveştii”, „În drum spre nicăieri”), confesiunea lui Julien începe să recompună, într-o manieră fragmentară, prin alternarea planurilor narative, atât povestea iubirii unor prieteni din tinereţe, pe care i-a cunoscut la Oxford, cât şi istoria personală a gestionării cancerului limfatic, de care s-a îmbolnăvit la bătrâneţe.
Memoria voluntară reînvie „Un şirag de momente şi imagini uzate ca mătăniile” despre dragostea lui Stephen şi Jean, despre întâmplări şi evenimente din viaţa lor studenţească. Fiecăruia dintre cei doi i-a fost confident în momentele-cheie ale relaţiei. Atunci când, la finalul facultăţii, au hotărât fie să se căsătorească, fie să se despartă, le-a sugerat să găsească o cale intermediară, dar ei au ales ruptura, dezamăgindu-l. Povestea lor romantică este evocată cu umor: „Fusesem în favoarea căsătoriei lor, fiindcă nimeni altcineva dintre cei pe care îi cunoşteam nu se apropiase câtuşi de puţin de această etapă, şi mi s-a părut că avea să fie o mişcare frumoasă, îndrăzneaţă, câtuşi de puţin convenţională, ci mai degrabă opusul ei, iconoclastă. Mai mult, puteam să le fiu cavaler de onoare, bâjbâind comic după verighetă, ţinând un discurs spiritual şi plin de apropouri sexuale; deşi nu-mi mărturiseam aceste dorinţe solipsiste. [...] Şi fiindcă investisem mai mult decât îmi dădusem seama în relaţia lor, mă simţeam trădat; fusesem la rândul meu respins şi nu mai aveam niciun rol”.
Stephen şi Jean se vor regăsi, după patruzeci de ani, şi vor trăi ceea ce protagonistul numeşte „Sindromul o-luăm-de-la-capăt” sau „Dilema reataşării”. Îşi vor continua povestea de dragoste, căsătorindu-se. Nu vor discuta despre vieţile lor anterioare, despre deceniile care i-au separat, din dorinţa de a-şi menaja sensibilităţile. După un timp relativ scurt, Jean i-a mărturisit lui Julien că, deşi viaţa lor sexuală era „Minunată”, iubirea ardentă a lui Stephen era prea apăsătoare pentru ea. Pe de altă parte, bărbatul i s-a confesat cu exasperare şi frustrare. Fiecare dintre ei căuta consolare şi înţelegere, dar, spre regretul său, Julien n-a reuşit decât să-i asculte, fără să le poată oferi soluţii. Cei doi s-au despărţit definitiv, chinuiţi de inegalităţile şi desincronizările sentimentale care au erodat ultima lor şansă la fericire. Ratarea lor este analizată minuţios şi definită într-o manieră succintă: „Tragedia lui e că poate iubi, dar că iubirea lui nu poate fi acceptată. Tragedia ei e că nu poate iubi, dar că ceea ce oferă e acceptat ca iubire”.
Deşi le-a promis că nu îi va transforma în personaje de roman, Julien nu a reuşit să se ţină de cuvânt. După moartea acestora, reflectând la complicata lor poveste de dragoste, şi-a declarat înfrângerea la capitolul „Înţelepciune”. A aruncat în derizoriu rolul pe care şi l-a atribuit în derularea ei, acela de martor afectiv, prieten şi scriitor, în egală măsură. Autoironic, a recunoscut că a confundat viaţa cu ficţiunea. Eşecul existenţial al celor doi prieteni a fost şi al lui, deoarece s-a iluzionat alături de ei, a crezut, cu „Autosuficienţă şi vanitate”, că le poate orienta destinele pe calea împlinirii: „Îi adusesem împreună prima dată, la cantină, şi apoi a doua oară, în acelaşi loc, cu acelaşi rezultat final. [...] şi fusesem al dracului de mulţumit de mine fiindcă îi reunisem. Cu toate acestea, nu eram vreun deus ex machina nobil, ci mai degrabă un mijlocitor conjugal ponosit, care se alege cu un procent emoţional, nu financiar, din tranzacţie. Mă credeam înţelept, tocmai fiindcă scrisesem atâtea cărţi; credeam că ştiu cum funcţionează oamenii; ba chiar mă consideram un centru de consiliere. Dar îi tratasem pe Stephen şi pe Jean ca şi cum ar fi fost personaje într-unul dintre romanele mele, crezând că-i puteam dirija spre finalul pe care-l doream”.
Meditaţiile despre dragostea (ne)fericită evidenţiază o incursiune în literatura pe această temă, iar numele lui Turgheniev şi Cehov rămân privilegiate. Convingerea autorului este aceea că universul sentimentelor este fluid, tainic, aproape imposibil de descifrat. Călătoria în doi este mereu imprevizibilă, nu are niciodată o destinaţie clară, ea implică bucurie şi speranţă, dar şi suferinţă şi moarte: „Am scris despre iubire de multe ori în romanele mele şi puţine au fost personajele care au avut parte de un final fericit. […] Cel mai bun lucru pe care l-am oferit personajelor a fost să le las să se uite la drumul lung din faţa lor, neştiind încotro ducea şi permiţându-i cititorului să decidă ce ar putea să găsească în călătoriile lor viitoare…”.
Din confesiunea lui Julien nu lipsesc meditaţiile despre uzura fizică şi psihică. Jules este un spectator lucid al degradării personale, al pierderii treptate a memoriei identitare. Tonul observaţiilor şi al analizelor sale alternează: este când grav, când umoristic şi (auto)persiflant. Totuşi, în faţa deposedărilor senectuţii şi ale morţii, autorul nu rămâne pasiv. El luptă cu armele gândirii şi ale literaturii, scriind despre declinul corpului şi al minţii, despre propria plecare şi despre cea a unor oameni dragi: „Cât despre mine, am acum şaptezeci şi opt de ani, iar asta o să fie categoric ultima mea carte – plecarea mea oficială, ultima mea conversaţie cu voi”.
Cu siguranţă, Jules Barnes şi-a regizat magistral ieşirea din scenă. Ultima sa carte se constituie şi într-un emoţionant rămas-bun, într-un dialog afectiv al scriitorului cu propriii cititori. Relaţia cu aceştia este revelată în imaginea solară şi sugestivă din finalul romanului: „Nu scriu ex cathedra: romancierii n-ar trebui să le vorbească de sus cititorilor, în temeiul unei presupuse înţelepciuni mai mari. În loc de asta, prefer imaginea scriitorului şi a cititorului pe terasa unei cafenele într-un oraş oarecare al unei ţări oarecare. Vreme caldă şi o băutură rece în faţa noastră. Unul lângă altul, ne uităm la variatele expresii ale vieţii care ne trec prin faţă. Privim şi medităm. […] Oricum, sper că v-a plăcut relaţia noastră de-a lungul anilor. Mie cu siguranţă mi-a plăcut. Prezenţa voastră m-a încântat – mai mult, n-aş fi nimic fără voi”.