Când muntele încetă să alerge cu atâta disperare spre noi, ca un posedat, în adunătura pestriţă de oameni, împreună cu razele soarelui ce intrau fierbinţi prin geamul ferestrelor, se revărsă şi o nefirească exaltare: care să-şi pregătească desagii, grăbiţi să coboare, care să-şi schimbe locurile cu unele mai bune, la umbră, iar cei care până atunci călătoriseră în picioare se grăbeau să-şi găsească scaune rămase libere, înainte ca trenul să oprească şi să adune alţi călători. Era un „Ghezăş” vechi şi obosit, de pe care curgeau tinichelele, ce se oprea fără discriminare, văicărindu-se, în fiecare staţie, dar care îşi păstra cu demnitate menirea de a-i plimba pe oameni sau, în cele mai multe cazuri, de a-i duce acolo unde necazurile îi goneau de-acasă. Acum, la sfârşit de săptămână, trenul era ticsit de lume, fiindcă în restul zilelor umbla mai mult gol, şerpuind agale şi oftând printre dealuri. Suntem în anul 1980, la început de vară, într-o sâmbătă obişnuită.
În crucea zilei, la poala muntelui, canicula ameninţa ca o epidemie de rujeolă, dar dinspre vârful Pietrosul, prin văi şi vâlcele înverzite, cobora un firicel de vânt răcoros, cu miresme vindecătoare, de ierburi.
Tot drumul, privind pe fereastra trenului, îmi plăcea să cred că muntele fugea spre noi cu braţele deschise, ca un bunic iubitor, împins de bucuria de a ne revedea. Cinci veri la rând le petrecuserăm împreună: noi patru şi el, pietrosul pietroşilor. Îi bătuserăm cărările la pas, îi urcaserăm vârfurile, până în cel mai înalt, în timp ce ne umpleam plămânii cu aerul lui tare, cu miros de pin, îi băuserăm apa limpede şi rece din izvoare şi ne-am bălăcit în lacurile lui verzi ori în bălţile puturoase şi calde în care le plăcea şi bivolilor să se scalde... Ca să nu mai vorbesc de florile lui sălbatice, unele cu nume ciudate şi porcoase, de prin poiene, din care ne făceam salbe, brăţări şi coroniţe de prinţese, de fragii, murele, afinele, măcrişul şi varza cucului care ne amăgeau foamea, uitând să coborâm la masă... Sau, cine ştie, poate că muntele se grăbea să ne iasă în cale pentru a ne cere iertare, mie şi Gabrielei, sora mea mai mică, să ne îmbrăţişeze şi să ne consoleze că ne răpise părintele, închizându-l pentru totdeauna în temniţa fără gratii din pântecul lui...
Călătoriile noastre pe calea ferată, în fiecare vară, nu durau însă prea mult, fiindcă nici nu începeau bine, iar după două sau trei staţii de tren, dacă nu punem la socoteală şi cele două halte din triaj, trebuia să coborâm. Numai că cea din vara aceasta se termina la fel de brutal, la fel de nedrept precum se încheia copilăria mea, cum aveam să constat în curând, deşi nu împlinisem treisprezece ani.
Cunoşteam gara acestei aşezări ca în palmă, deoarece în ultimii cinci ani, cum spuneam, prin acest timp, adică de când luam vacanţa de vară, de aici urcam, pe jos, până sub poala vârfului semeţ, la locul acela minunat, unde rămâneam până în septembrie. Veneam de fiecare dată cu verişoarele noastre, Ramona şi Paula, care acum, capricioase, refuzaseră să ne însoţească sau, cine ştie, nu se treziseră la timp şi pierduseră trenul, însă nu ne îndoiam că vor fi trimise mintenaş mâine dimineaţă, la prima oră, de mătuşa Anuţa, cu sudălmi şi cumplite ameninţări cu nuiaua.
Apropo, eu sunt Diana, frecţie la piciorul de lemn. Aşa îmi spunea tăticul, înainte de a ne părăsi. De fapt, aşa pretindea urâcioasa de Gabriela, din gelozie, că mi-ar fi spus tăticul. Ea credea că eram preferata lui când, de fapt, el ne iubea pe amândouă la fel. Pe toate trei, de altfel. Ne sălta la cer când pe una, când pe cealaltă, când pe amândouă în acelaşi timp, cu o putere de uriaş, izvorâtă din braţele lui muşchiuloase, antrenate pe târnăcopul cu care rupea măruntaiele pământului zi de zi... De fapt, noapte de noapte, fiindcă, sub pământ, unde lucra el, ziua tot noapte era. Ce însemnam noi pentru el? Doi fulgi de zăpadă, două bucăţele de humă care se topeau la pieptul lui lat, imediat ce intra pe uşă. Uneori, ni se alătura şi mama, dar în atare condiţii, tata nu mai avea cum s-o ia în braţe şi pe ea. Deşi şi-ar fi dorit, după cum o privea, dar i-ar fi trebuit pentru asta o mână în plus. Ne-ar fi ridicat de la pământ, mai întâi pe ea, apoi pe noi două (sau mai degrabă invers), buburuzele lui mici şi gălăgioase, şi ne-ar fi învârtit pe toate prin casă, ca un carusel... Ce însemna el pentru noi? Absolut totul, universul întreg, muntele nostru de iubire, piscul nostru de bunătate şi de putere care ne ridica zilnic la cer. Sau la tavan, dacă aş renunţa să mai înfloresc lucrurile, cum îmi reproşează uneori Gabriela că fac...
Şi acum păstrez mirosul hainelor lui îngrijite, de săpun de casă, şi aburul trupului abia ieşit de sub duş, iar uneori aroma de apă de colonie ieftină ce i se revărsa din păr. Tăticul se pregătea temeinic de fiecare dată când venea acasă, pentru întâlnirea cu noi, cele trei femei din viaţa lui, singurele din lume, de altfel, care contau. Ieşea din fundul pământului negru ca un harap, făcea un duş fierbinte, frecându-şi corpul cu săpun şi cu o cârpă din pânză groasă şi aspră de sac, să se piardă tot praful de cărbune din păr, de pe piele şi de sub unghii. Rămânea în urma colegilor lui, pierdut într-o oglindă ciobită, în care se bărbierea, îşi curăţa dinţii cu periuţa şi nelipsita lui pastă de dinţi „Cristal”, „Care îţi făcea dinţii de cal”, cum glumeam noi, hârjonindu-ne cu el. Hainele murdare, de lucru, nu le aducea niciodată acasă, să i le spele mama. Le curăţa el, acolo, sub jet puternic de apă, pe un grătar din lemn, frecându-le cu săpun şi cu o perie de tătar. Apoi le punea pe un umeraş din scânduri, la uscat, într-o sală mare şi călduroasă, să le găsească a doua zi uscate şi curate. Îşi spăla şi cizmele, atât pe exterior, cât şi în interior, după care le atârna cu talpa în sus, să se vânture.
După ce se pieptăna, îşi ungea părul scurt, încă negru, cu pomadă, şi îşi despacheta metodic hainele de oraş pe care, la fel de metodic, le împachetase înainte de a le da jos şi a îmbrăca salopeta, să intre în şut, iar peste pantofii cu grijă lustruiţi în fiecare zi mai trecea o cârpă moale din molton, pe care o avea pusă bine, în fundul dulapului, învelită într-un ziar. Aşa se făcea că încălţămintea lui părea tot timpul nouă, deşi o purta ani de zile.
Tata nu-mi zicea „Frecţie la piciorul de lemn”, cum bine vă daţi seama, aşa cum pretindea Gabriela, răutăcioasă. Îmi spunea „Liniştea mea”, „Doctoria mea”, mai ales când era obosit sau îl încerca vreo gripă şi cădea la pat, când avea friguri, iar eu mă culcuşam în braţele lui, să-l încălzesc. Sau mă grăbeam să-i fac frecţii pe spate, cu o soluţie cu miros înţepător, ce-mi purta numele. Tăticul meu! Tăticuţul meu drag! Întâiul meu plecat, ca un stâlp drept, doborât prea devreme la pământ! Ca un far spart, ce nu a mai putut să-mi mai lumineze copilăria...
Gabrielei îi spunea „Dulceaţa mea”, „Băieţoiul meu isteţ”, mai ales când făcea vreo boacănă şi era certată de mama. Şi când nu făcea Gabriela boacăne? Sora mea nu suporta dojana, indiferent de la cine venea, şi se punea pe plâns cu lacrimi de crocodil, făcând pe nevinovata, iar tata o lua în braţe, s-o împace. Bineînţeles că juca teatru, ea fiind o actriţă de mare clasă, dar tăticul simula că nu-şi dă seama de prefăcătoria ei, o săruta şi-i spunea vorbe dulci, o gâdila şi-o făcea să râdă. Lui i-ar fi convenit ca ea să se fi născut băiat, fiindcă îşi dorea un „Cocon”, alături de „Cocoana” mai mare, care eram eu, dar dacă n-a vrut Dumnezeu, ce să-i faci?... De aceea îi trecea cu vederea multe năzbâtii, chiar o răsfăţa, iar pentru echilibru, mama trebuia s-o supravegheze mai atent, s-o certe şi s-o pedepsească mai des. Dar asta nu însemna că Gabriela era mai puţin iubită, cum se plângea uneori, mai ales după o nouă pedeapsă. Că era certată mai mult decât mine este adevărat, dar asta merita, fiindcă făcea şi spunea numai prostii. Uneori debita cu seninătate minciuni mai mari decât casa, aşa cum este şi născocirea că tata m-ar fi alintat vreodată „Diana, frecţie la piciorul de lemn”...
***
Vestea arestării lui o căzut în sat precum trăsnetul. O fost în iarna lui 1948, an greu, care venea după război şi după alţi ani urâţi şi la fel de complicaţi... Noi eram copile mărunţele, ce ştiam noi? O venit tătuca acasă şi i-o spus mamei vitrege că s-o întâlnit cu Ştefan al lui Voşco, care făcea armata în Cluj, iar el i-o mărturisit că părintele o fost arestat şi trimis degrabă în temniţă. Acolo, l-or băgat în cea mai mică, mai friguroasă şi mai întunecoasă celulă, prin care trecea un fir rece de părău. Noi când om auzit, unde ne-om pus pe bocit toate trei şi în genunchi ne rugam să vină bietul uncheş acasă. De amu, Ştefan al lui Voşco o terminat şi armata şi s-o angajat la securitate. Mă-sa era o femeie cu frică de Dumnezeu, şi când Ştefan o venit pe-acasă, la plecare i-o pus un pachet cu merinde de Paşti în braţe şi l-o rugat să facă cumva să-i dea şi popii, să îmbuce şi el un miez de Paşti. Dar Ştefan nu avea voie să-i ducă personal deţinutului pachetul cu merinde, însă nici să nu asculte de rugămintea mumă-sii nu putea. Aşa că i-o înmânat pachetul şefului închisorii, pe care l-o rugat să-l dea cui vrea el din temniţă, însă, de-ar putea, acela să-i dea şi popii o bucătură.
Tot Ştefan al lui Voşco mărturisea că, la închisoare, dintre toţi, părintele era cel mai blânduc. Nu ţipa când îl năpăstuiau gardienii, cum făceau ceilalţi, nu blestăma, ci numai se ruga pentru cei care îl îmblăteau şi pentru toţi deţinuţii care sufereau cazne, ca şi el. Uncheşul o ajuns în temniţă pentru nimic: nu o vrut să-şi încalce juruiala şi să treacă la ortodocşi, cum i s-o cerut.
După ce o terminat Institutul teologic din Cluj, el o mers la mănăstirea din Bixad, unde slujeau numai preoţi şi călugări greco-catolici. Trecând perioada de novice, unchiul o fost jurat pe veci să nu se căsătorească. Moaşa, adică mama lui, Ileana lui Petrea şi mătuşa Călina de pe apă, de fapt, aproape toate mătuşile de pe părău s-or dus la Bixad, să-l roage pe unchiul să nu jure că se face călugăr, ci să rămână preot la noi în sat, la biserică. Ele spuneau „Beserică”. Că nici noi în sat nu mai aveam preot. Însă el nu le-o ascultat şi o făcut tripla juruială: i-o făgăduit lui Dumnezeu că va fi toată viaţa neprihănit, ascultător şi sărac. Când o jurat, spuneau babele de pe sate, era cu faţa pe o pânză neagră, plângea şi părea fericit. Pe unchieş îl chema Ioan, iar după ce o trecut la călugărie, l-o chemat Iuliu. Toată viaţa lui de călugăr, atâta câtă o fost, o dus-o la o singură mănăstire, cea de la Bixad.
Amu, în vremea din urmă, la el tot timpul veneau securiştii şi îl întrebau: „No, părinte, treci la ortodocşi? Treci de bunăvoie?”. Dar bietul n-o vrut a-şi încălca juruiala. O refuzat o dată, o refuzat de două ori, iar a treia oară l-or încătuşat şi l-or dus pentru mulţi ani la cea mai grea temniţă din ţară, la Sighet, adică taman în oraşul unde el îşi începuse studiile, la liceul teologic...
Dar să nu uit: eu sunt Maria, mama Dianei şi a Gabrielei, însă toată lumea îmi spune Măriuţa...
(Fragment de roman)