Cerşetorul intră timid în mănăstire. Câţiva fraţi – cum se apelau între ele cele câteva momâi negre – reînnoiau uleiul în candele, ştergeau praful imaginar de pe broderii. Slujba se terminase, cei câţiva enoriaşi, îngăduiţi la slujba de duminică, se împrăştiaseră. Unul dintre ei, cel mai bătrân, poate, aruncase în poalele cerşetorului o bancnotă de un leu, însoţită de aceleaşi cuvinte pe care i le spunea de fiecare dată:
„Ultimul... Am ieşit ultimul...”, pe un ton nuanţat de mândria de a fi rămas până la capăt în apropierea altarului, ascultând, după slujbă, şi povaţa nelipsită a stareţului.
Cerşetorul dădu să se ridice, când celălalt îl abordă:
„Să zic c-a mai rămas unul după mine. Un orb... Sigur nu putea să-i vadă pe ceilalţi plecând... Cu siguranţă, se va găsi vreun călugăr să-i spună... Poate chiar stareţul.”
„N-am observat ca un orb să fi intrat în mănăstire, mormăi cerşetorul, ridicându-se. Dar, cine ştie...”
Pe urmă, intră în incintă şi aşteptă timid dincolo de pragul uşii.
„Hei, Pahonie! auzi într-un târziu vocea stareţului. Nu uiţi niciodată ora mesei, în schimb, la slujbă nu vii niciodată.”
„Sărut mâna! Sunt cel mai păcătos dintre fraţii mei”, se spovedi cerşetorul.
„Păcătos... Toţi avem păcate... Dar şiretenia ta e premeditată. Afară, se va găsi cineva care să te miluiască. La slujbă...”
„Se pune bine cu dracul pentru satisfacţia pântecului. După asta, vine mila lui Dumnezeu pogorâtă peste un supus greşelii”, se auzi o voce şi cerşetorul căută cu privirea pe cel care-l judecase.
Îl descoperi repede pe orb, sprijinit într-un scaun, aproape de altar. Dădu să iasă.
„Ce faci, Pahonie?”, îl opri glasul stareţului.
Se simţea umilit. Cu ce drept îl judeca un străin; un orb care nici măcar nu putea să-l vadă?... Răspunse stareţului, neridicându-şi privirea:
„Afară, am dat oamenilor străzii tot ce agonisisem. Şi unui câine... Am primit şi câţiva lei. Nădăjduiesc că pot primi de la Sfinţia ta câteva lumânări pentru liniştire sufletească.”
„Ipocritule! îl certă bătrânul stareţ. Ceva-ceva poate că ai cedat gurilor flămânde. Nu renunţi, în schimb, la bani. Niciodată n-ai cumpărat o lumânare.”
Era adevărat, consimţi cerşetorul, necăjit că minţise, luându-l gura pe dinainte.
„Banul e ochiul dracului, îl auzi pe orb. Cum să renunţi? Fără bani, nu te primeşte iadul. Iar în iad eşti ca acasă. Ca în lumea pe care-o părăseşti, după ce te-ai obişnuit cu ce vei găsi şi dincolo.”
Se aştepta să-l audă pe stareţ tăgăduind, în schimb monahul râse fără ruşine. Aşa îl judecă cerşetorul: fără ruşine.
Călugărul cel sfrijit, cu părul strâns în codiţă, se apropie de el:
„Frate, eu zic să nu cumperi lumânări astăzi. Slujba s-a terminat. Nu-ţi va fi îngăduit să le aprinzi câtă vreme toate luminile vor fi stinse. Dumnezeul nostru a primit jertfele, s-a bucurat de lumină, dar acum gata! E vremea mesei. Nu pot rămâne nesupravegheate.”
Lumânărarul se îndepărtă.
„Aşa să fie! zise, în urma lui, cerşetorul. Dumnezeu ştie că nu m-am lăcomit la cei doi lei dăruiţi de cucoana aia văduvă...”
Stareţul a ieşit. Susţinut de braţ de un călugăr, orbul bâjbâie spre casele din spate ale mănăstirii. Printre ele, improvizată, sala de mese. Cerşetorul face şi el paşi nesiguri într-acolo. Îl ajunge din urmă cel cu toaca:
„Frate Pahonie, grăbeşte paşii!, îl îndeamnă. Astăzi, pe lângă terci, avem şi supliment la supă de varză.”
Prânzul începe cu o rugăciune; laudatio, pentru prinosul de bucate îngăduit de Domnul în grădina mănăstirii: fasolea, varza, tomatele s-au făcut din belşug. Vor putea pregăti şi conserve pentru iarnă. Cerşetorul se concentrează asupra rugii. I se mai întâmplă să încurce cuvintele; să amestece rugăciunea cu implorarea de milostivenie adresată binevoitorilor; cu afurisenia pentru alţi cerşetori pripăşiţi la poarta mănăstirii, sfidând dreptul de proprietate, nescris, dar înlăcătuit prin tradiţie: fiecare îşi câştigă existenţa într-un anumit loc, mai sărac sau mai prosper, dar fără să-şi depăşească teritoriul; nici nu se prea întâmplau astfel de situaţii.
Cel numit Pahonie a fost îndrumat să ia loc în rezerva pentru oaspeţii ocazionali, de obicei oamenii străzii. El ar fi dorit să se aşeze printre călugării mănăstirii, în conformitate cu principiul egalităţii şanselor de care stareţul cel bătrân vorbea cam după fiecare slujbă duminicală. Nu i se îngădui să se amestece cu gazdele şi-şi mută calabalâcul la masa orbului. Egalitatea şanselor se pare că era valabilă numai pe timpul rugăciunii.
La început, mâncară în tăcere. Terciul avea un gust straşnic de usturoi, iar supa de varză a fost o adevărată minune.
„Ca tot ce iese din mâna bărbatului, aprecie orbul. Femeile se iau cu gura şi nu de puţine ori li se întâmplă să ardă mâncarea; să afume ciorbele.”
„Dumnezeu a grăit să fie îndepărtate femeile din aşezământul călugărilor”, spuse Pahonie.
„Sunt şi lăcaşuri de maici în care prezenţa bărbaţilor este exclusă, adaugă orbul. Oricât şi-ar dori, ele nu se pot apropia de Domnul. Pântecul lor este frământat zi şi noapte de şarpe. Mintea lor respinge năpârca, însă sufletul lor o cheamă. Or, de Dumnezeu te apropii cu sufletul.”
„Nu cred în poveştile astea”, spuse cerşetorul.
„Involuntar, bineînţeles... Altfel, se cred mai evlavioase decât bărbaţii.”
„Scorneli!”
„Inconştient, cum spuneam. Şi nici Dumnezeu nu le prea ajută. Domnul este în ceruri; în schimb, omul răsare din pământ; ca orice buruiană.”
Cerură supliment de supă şi li se aduse. Cerşetorul îşi plimbă privirile peste faţa orbului fără nicio discreţie ştiind că acesta nu putea să-l vadă. Îi veni în minte ceva, ca o tâmpenie, la care nu se gândise niciodată: privirea fiecărui om este o fereastră prin care încearcă să iasă din sine, în afară. Escargot, omul-melc, îi vorbise despre asemenea bazaconii. Ceva adevăr putea exista în fantezia bătrânului cărturar, care pretindea că lumea închisă în cărţi este mai bogată şi mai frumoasă decât cea din afară; sau mai săracă şi mai urâtă. Pahonie nu prea înţelesese. Acum însă, privindu-l pe orb, încercă sentimentul că Escargot nu se înşelase prea mult. De pildă, el vedea... Fereastra lui era larg deschisă spre lumea din jur. Fereastra orbului avea obloanele trase. Fu încercat de un sentiment de vanitate. Şi-l reprimă în secunda următoare, dând har Domnului că-i dăruise lumina.
„... ca orice pasăre sau piatră”, adăugă orbul.
„N-ai cunoscut păsările, buruienile şi nici femeile”, îi aminti cerşetorul; începuse să se plictisească.
„Întunericul este un refugiu unde conştiinţa şi voinţa se unesc pentru a scăpa de asalturile inconştientului; te aperi de valurile oceanului căutând sprijinul stâncii.”
„Escargot? V-am văzut împreună.”
„Ce este cu Escargot? Da, îl cunosc. Poetul... Omul-melc, cum se crede...”
„Cuvintele de-adineaori mi-au plăcut. Le-am auzit rostite de Escargot. El obişnuieşte să se retragă în întuneric, unde conştiinţa şi voinţa... Cum spuneai...”
„Se unesc... Habar n-am dacă lui Escargot i-au trecut prin cap astfel de lucruri. El nu este nevăzător.”
„Dracul ştie ce mai este? Doamne, iartă-mă!, îşi făcu repede cruce. Duce o viaţă ciudată. Nu ştiu, aşa se vorbeşte în urbe. Cei care mă mai aduc în casele lor pentru o burtă de ciorbă trăncănesc vrute şi nevrute. Nu le iau în seamă, dar uite că le ţin minte.”
„Aşa este, acceptă orbul. Întunericul şi lumina îi sunt egale. I se pare că Dumnezeu i-a făcut un hatâr, înzestrându-l cu darul ăsta.”
„Vede ce-i convine şi se refugiază în bezna criptei lui când lumina nu-l menajează.”
„Mai doriţi supă?”, li se alătură călugărul ce servea la mese.
„Aş mai lua, zise cerşetorul. Nu se ştie când ţi se mai oferă o asemenea pleaşcă.”
„Hai să-ţi spun ceva, schimbă vorba orbul. Ascultă: Mai cereşti decât stelele ni se par ochii fără margini pe care noaptea i-a deschis în noi. Ei văd mai departe decât nenumăratele palide oştiri de aştri. Fără să aibă nevoie de lumină, ei străpung adâncurile unui suflet care iubeşte, străpung tot ceea ce cu nespusă voluptate umple un înalt văzduh... Ei, ce spui?... Dumnezeieşti cuvinte!”
Pahonie înalţă din umeri, dar fiindcă celălalt nu putea să-l vadă, întrebă:
„Escargot? Numai lui putea să-i treacă prin minte aşa ceva.”
„Nu. Un oarecare Novalis. Poet... Este adevărat, versurile mi le-a recitat Escargot într-o noapte, în părculeţul de vizavi de Casa Muzicală, unde pălăvrăgim adesea.”
„Este cam mult spus: dumnezeieşti cuvinte. Eu nu le găsesc nicio noimă.”
„Fiindcă lumea în care trăieşti tu ţi se arată în diferite chipuri, frate”, spuse orbul.
Pahonie coborî lingura în castronul cu supă, dar ezită s-o ducă la gură:
„Cum adică, lumea în care trăiesc?, ridică vocea. Nu mâncăm aceeaşi supă de varză?”
„Noaptea mea este încărcată de toate virtualităţile existenţei. Cunoşti cuvântul virtual?”
„Nu încerca să mă dai la fund, protestă Pahonie. Noaptea, eu dorm...”
„În schimb, eu văd...”
„Asta e bună, fratele meu! Ce poate vedea un nevăzător? Hai, soarbe-ţi supa, se răceşte.”
„Nu văd lucruri distincte. Intelectul meu se purifică de orice repere. Cunoşti cuvântul repere?”
„Mănâncă, orbule! Pântecele tău cere bucături, nu cuvinte”, îl îndemnă Pahonie.
„Ca să poţi privi în adânc, îndepărtează de tine lumina soarelui.”
„În adânc vei fi când Dumnezeu va crede de cuviinţă, bolborosi cerşetorul. Toţi ajungem acolo.”
„Nu înţelegi nimic, frate! strigă orbul, atrăgând asupra sa privirile călugărilor din sala de mese. Nu e vorba de moarte. Moarte nici nu există.”
„Haleşte-ţi supa! Nu în fiecare zi te procopseşti cu o îmbucătură pe cinste”, îl luă din scurt Pahonie.
„Cerşeşti bunăvoinţa lui Dumnezeu, în schimb, gândurile îţi stau la cele lumeşti”, îl certă orbul.
„Toţi cerşim bunăvoinţa Domnului, spuse Pahonie. Unii mai mult, alţii mai puţin.”
„Mie mi-o arată în fiecare zi, spuse orbul. Mi-a luat de pe retină deşertăciunile lumii; mă ajută să pătrund taine care pentru unul ca tine vor rămâne nedesluşite. Te împiedeci la fiecare pas. Lumina ochilor îţi aşterne în cale tot felul de piedici. Încerc să-i bag în cap şi lui Escargot astfel de lucruri.”
„Escargot... Melcul...”
„Pălăvrăgim adesea, ţi-am spus. Se întâmplă să vedem lucruri asemănătoare. Pe urmă, el se revoltă. Se contrazice. I-am şi spus-o odată: Fratele meu, tu confunzi noaptea cu întunericul. A râs.”
„Asta fiindcă trăieşte la fel, în întuneric ca şi în lumină. Melcul... Vine la mănăstire, îmi aruncă din când în când o leţcaie. Habar n-am dacă o dăruieşte din dragoste. Dacă mă consideră semenul său.”
„Nu-ţi faci dumneata probleme din asta, frate, chicoti orbul. Egalitatea între oameni este valabilă numai pentru nevăzători. Noi am fost înzestraţi genetic cu capacitatea de-a inventa imagini. Văzătorii sunt predestinaţi aceloraşi pelicule. Ştii ce înseamnă genetic, fratele meu? Dar pelicule?”