În volumul Poezia Realelor şi universul liric, Cassian Maria Spiridon întreprinde o necesară şi densă exegeză asupra operei lui G. Călinescu. Întâiul popas al analizei vizează raportul dintre autonomia esteticului – sanctuar al spiritului liber, unde opera aspiră la propria ei lege – şi tribulaţiile partinice ale veacului. În acest perimetru de fricţiuni, judecata critică a lui G. Călinescu îşi testează consistenţa şi capacitatea de a rezista presiunilor istoriei, întrucât acolo unde contextul cere adeziuni şi alinieri, spiritul critic, dacă rămâne fidel sieşi, îşi revendică dreptul la distanţă, la nuanţă, la o suveranitate a preferinţei, care nu se lasă confiscată: „Locul lui Călinescu, stabilit de E. Lovinescu, se află în a treia generaţie postmaioresciană. Lovinescian ca formaţie, după cum remarca şi N. Manolescu, criticul este autorul primei istorii integrale a literaturii române, de natură strict estetică, faţă de Istoriile lui E. Lovinescu, fatalmente teziste, având rol de manuale practice” („G. Călinescu, între autonomia esteticului şi angajamentul partinic”).
Mai departe, sunt abordate contribuţiile fundamentale ale celui care este considerat, în mod canonic, cel mai înzestrat critic al literaturii române. Exegeza se concentrează pe lucrările de referinţă dedicate geniului eminescian – Viaţa lui Mihai Eminescu şi ambele ediţii ale monumentalei Opera lui Mihai Eminescu. Argumentaţia evidenţiază faptul că, în absenţa unei sinteze istoriografice care să acopere evoluţia literară autohtonă dincolo de pragul modernităţii, G. Călinescu îşi asumă rolul de a fundamenta o istorie literară integratoare. Această operă capitală, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, organizată sub auspiciile esteticii lui Benedetto Croce, preia principiul conform căruia istoricul literar trebuie să posede atributele unui narator: „Istoria sa, scăldată în lumina unor principii estetice afirmate de Benedetto Croce (în pofida respingerii acestora în propriile sale pagini de estetică), o putem considera, între altele, ca expresia de sine a literaturii noastre din perioada interbelică. Potrivit principiilor călinesciene, istoricul literar trebuie să fie un narator, astfel istoria literaturii va îmbrăca hainele epicii, încât monumentala sa Istorie se transformă într-un roman”.
În capitolul secund, cercetarea se apleacă asupra unui exerciţiu academic din anii interbelici, o teză de doctorat, aparţinând lui G. Călinescu – „Analiza literară a unui manuscris eminescian: Avatarii faraonului Tlŕ” (teză susţinută în 23 noiembrie, anul 1936). Cassian Maria Spiridon transformă demersul critic într-o veritabilă asceză de istoric literar. Pagina devine scena unei incursiuni în biografia lui G. Călinescu, acolo unde criticul caută să descifreze acea voinţă de putere intelectuală născută dintr-o traumă. Aflând că este fiul unei simple menajere, iar nu descendentul familiei care îl ocrotise/ înfiase, tânărul Călinescu (deja împlinise douăzeci de ani) trăieşte o experienţă de o intensitate dramatică: „În aprilie 1919, G. Călinescu află că Mariţa, cum o numeau cei din casă pe Maria Vişan, este mama lui adevărată. Vestea, cum era de aşteptat, provoacă adevărate furtuni în sufletul tânărului student, context în care se hotărăşte să se reconstruiască, maturizându-se totodată” („O teză de doctorat interbelică”). Departe de a se lăsa strivit sub povara acestei „Fatalităţi” sociale, viitorul critic alege calea sublimării prin studiu. Reacţia lui în faţa prăbuşirii mitului familial este una de o vigoare exemplară: refugiul în bibliotecă. Munca devine un instrument de legitimare, o modalitate de a-şi construi un nume care să nu mai depindă de hazardul originar. Studiul devine pentru el un act de revoltă împotriva propriei condiţii şi o metodă de a cuceri, prin cultură, nobleţea refuzată de destin: „În 29 iunie 1923, prin Procesul-verbal nr. 343, criticul va fi proclamat licenţiat în filosofie şi litere, specialitatea limba şi literatura italiană. Directorul Şcolii Române din Roma, V. Pârvan, prin adresa trimisă în 31 mai 1924 Ministerului Instrucţiunii Publice, va determina o schimbare benefică în destinul proaspătului profesor. Ramiro Ortiz va fi cel care îl va înştiinţa, după trei săptămâni, de sosirea adresei. În consecinţă, pe 20 iunie, se adresează lui D. Evolceanu (unul dintre cei opt care vor prelua Convorbirile literare, în 1895, de la Iacob Negruzzi) decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie: Domnule Decan, am onoarea a vă ruga să binevoiţi a mă prenumăra printre candidaţii la ocuparea unuia din cele două locuri vacante la Şcoala Română din Roma”.
În capitolul al treilea, „Actualitatea unui îndrumar”, este ilustrat impactul major al versiunii româneşti a tratatului Teoria literaturii de René Wellek şi Austin Warren (traducere de Rodica Tiniş, cu o prefaţă programatică de Sorin Alexandrescu). Cassian Maria Spiridon identifică o serie de intuiţii teoretice remarcabile pe care G. Călinescu le formulase încă din perioada interbelică, în volumul Principii de estetică. În viziunea lui, afinităţile dintre sistemul anglo-american şi gândirea călinesciană se cristalizează în jurul câtorva direcţii metodologice esenţiale: autonomia estetică şi rezistenţa la istoricism. G. Călinescu manifestă o opoziţie fermă faţă de primatul criticii istorice pozitiviste şi refuză reducerea operei de artă la determinismul exterior sau la simpla ei cronologie. În consonanţă cu perspectiva lui Wellek, criticul român formulează ideea că istoria literară nu este o succesiune de „Structuri obiective” imuabile, ci un ansamblu intelectual configurat prin categorii hermeneutice şi puncte de vedere variabile. Ambele viziuni converg spre o metodologie în care actul critic şi cel istoriografic sunt indisociabile, istoria literară fiind înţeleasă ca o formă de critică aplicată în timp, bazată pe valori, nu doar pe inventarieri factuale. Această paralelă arată că Principiile din 1939 se înscriu în dezbaterea epocii, dar şi prefigurează, cu o siguranţă aproape profetică, rigoarea separaţiei dintre lectura orientată spre intimitatea operei şi cea extrinsecă (raportată la circumstanţele ei).
Înainte ca teoria să-şi fixeze cu precizie terminologia în cartea lui Wellek şi Warren, reflecţia de atunci delimita deja teritoriile, acordând fiecăruia dintre ele demnitatea şi exigenţa propriei sale metode: „Claritatea şi precizia în definirea unor termeni precum teorie, critică şi istorie literară se constituie într-un Îndreptar de perenă actualitate, de permanent folos tuturor celor pentru care vocaţia critică nu este doar un deziderat, ci o chemare îndreptăţită de talent şi cultură”.
Cassian Maria Spiridon aprofundează cercetarea principiilor estetice în capitolul „Estetică şi poezie” (contextualizând disciplina prin prisma definiţiei lui G. Călinescu: un program sistematic de preocupări intelectuale). El plasează originea şi necesitatea esteticii în sfera carenţelor de receptare, sugerând că aceasta apare ca mecanism compensatoriu pentru cei incapabili să emită judecăţi de valoare spontane. Studiul lui Călinescu se sprijină pe o reţea densă de referinţe fundamentale, de la tratatele de poetică ale Antichităţii greceşti până la reperele majore ale esteticii moderne, precum contribuţiile lui Kant, Hegel sau Tudor Vianu.
Din perspectiva propriului sistem doctrinar, G. Călinescu evaluează critic metoda compoziţională propusă de Tristan Tzara, pe care o amendează pentru lipsa de rigoare estetică. În mod analog, criticul susţine caracterul ezoteric al liricii eminesciene, pe care o consideră accesibilă doar unei elite intelectuale restrânse, premisă întrebuinţată şi în cazul operei lui Ion Barbu, al cărei hermetism o exclude din sfera receptării de masă. Totodată, Călinescu îl creditează pe Urmuz drept un precursor autentic al dicteului automat în spaţiul literar românesc. Prin această discuţie a influenţelor, Cassian Maria Spiridon reuşeşte să demonstreze validitatea şi coerenţa internă a „Judecăţilor de gust” călinesciene, oferind cititorului cheia de boltă a întregului său sistem de evaluare literară.
Precum un arc ce-şi reuneşte toate săgeţile, volumul îşi închide cercul cu însuşi capitolul ce-i dă şi titlul, „Poezia Realelor şi universul liric”, locul geometric unde toate firele analizei se întâlnesc. Abordarea este duală: pentru primul, autorul reconstituie coordonatele genezei acestuia; în schimb, analiza pentru Universul poeziei migrează spre zona hermeneuticii, vizând simbolurile centrale şi „Canonul himerelor”. Cassian Maria Spiridon evidenţiază caracterul dialogic al scriiturii călinesciene, bazată pe relaţia magistru-discipol. Prin intermediul acestei strategii, este convocat un întreg panteon de figuri simbolice: „Interogaţia este pentru profesor un bun motiv de a-şi desfăşura încântarea – de a pune în scenă îngerii, pe Amor, Arhanghelii, pe Hermes, cel la picioare înaripat, mesagerul zeilor, urmărind în toate aceste himere a atinge un canon de frumuseţe spirituală. De aici se trece la mici lecţii asupra anatomiei îngerilor, nu mai puţin asupra anatomiei umane. Prezintă, la solicitare, anatomia canonică a îngerului, fiinţă angelică”.
Şi pentru că portretul nu e niciodată complet fără umbra omului, răsfoim câteva dintre însemnările personale ale magistrului, acele notaţii fugare în care se ascunde, adesea, cea mai curată mărturisire. În acest ultim capitol, consacrat gloselor călinesciene, Cassian Maria Spiridon realizează o sinteză a multiplu-articulatelor faţete care definesc opera acestuia: „Îşi asumă, prin acţiunea sa critică, educaţia publicului şi explică în ce constă accederea la sensibilitatea creatorilor. Ia ca reper pe D. Bolintineanu, asupra căruia s-a aplecat în studiul său despre opera poetului, cu argumentul temporal al distanţei faţă de apariţia ei, subliniind reperul kantian care l-a ghidat în judecata sa critică” („G. Călinescu în câteva dintre notaţiile sale”).
De asemenea, este analizat unghiul de vedere al „Divinului critic” faţă de poeţii modernişti, acei contemporani pe care Călinescu i-a scrutat cu o obiectivitate ce friza, uneori, asprimea, alteori, adoraţia estetică: „Proliferarea cotidianelor, revistelor, publicaţiilor de orice manieră, dar şi catedrele de diverse niveluri, au fost însoţite cu necesitate de cronica literară şi comentariile prin care cititorii sunt orientaţi în privinţa nivelului axiologic al operelor supuse lecturii. Eseistul ţine să atenţioneze: critica literară ca profesie nu acoperă exact spiritul critic. Spirit critic trebuie să aibă neapărat orice creator, atât sub aspectul teoretic cât şi acela percepţional. Un mare poet este ipso facto un estetician, fie şi aplicat numai la domeniul poeziei, şi e cu neputinţă să n-aibă opinii despre ceilalţi poeţi”.
Poezia Realelor şi universul liric se impune ca o lucrare de referinţă, care elucidează complexitatea operei călinesciene şi reaşază estetica în drepturile ei depline, ca program sistematic de înţelegere a lumii prin literatură.